Isaia 29
29
1O, vai este de Ariel!
(Leul lui Dumnezeu e el.)
Cetatea-n care s-a oprit
David, atunci când a trăit!
„An după an adăugați,
Iar sărbătorilor le dați
Putință-n cursul vremilor
Să-și facă dar, ocolul lor.
2Apoi, cetatea cea chemată
Drept Ariel, împresurată
Are să fie. Vor răzbate
Plânset și geamăt, din cetate,
Iar pentru Mine-n timpu-acel,
Ea fi-va ca un Ariel.
3Cetate, vei fi-mpresurată
Din toate părțile, deodată,
Căci Eu am să te înconjor
Cu cetele străjerilor
Și șanțuri de-apărare-apoi,
În contra ta, ridica-voi.
4Atunci ai să te pomenești
Că din țărână-ai să vorbești.
Cuvintele-ți, cu greu șoptite,
Abia de fi-vor auzite,
Căci din pământ, în acel ceas,
Are să iasă al tău glas,
Fiind ca al nălucilor;
Iar murmurul cuvintelor
Ce din țărână sunt șoptite,
Abia de fi-vor auzite.
5Vrăjmașii care te înfruntă,
Vor fi ca pulberea măruntă.
Asupritorii au să-ți fie,
Precum e pleava pe câmpie,
Purtată-n zbor peste pământ,
De adierea unui vânt.”
6De la Cel care, tot mereu,
E al oștirii Dumnezeu,
Cruntă pedeapsă o să vie,
Cu tunete, cu vijelie,
Cu pocnete asurzitoare,
Cu flăcări mari, mistuitoare
Și cu furtună și cu vânt
Și cu cutremur de pământ.
7Ca o vedenie de noapte,
Ca și un vis, ca niște șoapte,
Așa are a fi de mare
Numărul neamurilor care
Se vor lupta cu Ariel.
Așa va fi dușmanul cel
Care-mpotriva lui se suie,
Îl înconjoară-n cetățuie,
Ca să pornească un război,
Strângându-l de aproape-apoi.
8După cum cel flămând visează
Cum că din plin se ospătează,
Dar cu stomacul gol se scoală
Și după cum – fără-ndoială –
Visează cel ce-i însetat
Că din belșug s-a adăpat,
Însă atunci când se trezește,
Stors de puteri se pomenește,
La fel atunci are să fie
Cu toți cei care au să vie
Să lupte-n contra muntelui
Cari este al Sionului.
9„Rămâneți dar, încremeniți!
Închideți ochii și orbiți!”
„Sunt beți, încât abia se țin,
Dar nu s-au îmbătat de vin.
Se clatină – cum am văzut –
Dar nu pentru că au băut –
Acum – vreo băutură tare.
Se clatină fără-ncetare,
10Pentru că Domnul a turnat
Un duh care s-a arătat
A fi un duh de adormire.
Duhul venit-a peste fire
Și-a-nchis ochii prorocilor,
Precum și-ai văzătorilor.
11Descoperirea cea cerească –
Adică cea dumnezeiască –
De-aceea a ajuns apoi,
Necunoscută pentru voi.
E ca o carte necitită,
Pentru că e pecetluită.
Dacă vrei să o dai, cumva,
Să o citească cineva
Și îi vei spune: „Ia, citește!”,
El – după ce la ea privește –
O să ți-o dea-napoi, de-ndată,
Și îți va spune: „Nu pot! Iată,
Cartea nu poate fi citită,
Pentru că e pecetluită!”;
12Sau dacă vrei s-o dai, cumva,
Să o citească cineva –
Care în ea o să privească,
Însă nu știe să citească –
Și îi vei spune: „Ia, citește!”,
El – după ce o răsfoiește –
Va zice: „N-am să reușesc
Pentru că nu știu să citesc!”.
13Domnul a zis: „Eu văd prea bine,
Când se apropie de Mine
Poporu-acesta se vădește
Că doar cu gura Mă cinstește.
Inima, însă, el și-o ține,
Mereu, departe-a fi de Mine,
Iar teama ce-o împărtășește
Față de Mine, se vădește
Că este numai o măsură
De omenească-nvățătură,
Ținând de datina pe care
Poporu-acesta doar, o are.
14De-aceea, iată că voiesc,
Pe-acest popor, să îl lovesc
Din nou, cu semne minunate
Și cu minuni adevărate
Cum n-au mai fost nicicând și cari
Vor fi din ce în ce mai mari,
Astfel încât priceperea –
Și-nțelepciunea-asemenea –
Ale celor ce se vădeau
Precum că înțelepți erau
Și pricepuți, în a lui țară,
Nu vor mai fi, căci au să piară.
Ele, atunci, vor fi pierdute
Și se vor face nevăzute.”
15Vai de cei care-și vor ascunde
Planul, crezând că nu pătrunde
Domnul, în înțelesul său!
Vai de acei care fac rău
Și cred că faptele făcute
În întuneric nu-s știute,
Zicând: „Ne vede cineva?”,
Sau „Știe cineva, ceva?”.
16Stricați ce sunteți! Credeți voi
Că trebuie privit apoi,
Olarul, ca pe lutul care
El îl lucrează, cu răbdare?
Lucrarea unui lucrător,
Va zice despre făcător,
„Nu-i el cel care m-a făcut!”?
Sau oare, vasul cel de lut,
Despre al său olar, va-ncepe
A spune că „Nu se pricepe!”?
17Curând, Libanul o să fie
Acoperit de pomărie.
Pometul fi-va socotit
Drept o pădure, negreșit!
18Surzii de-auz vor avea parte,
Pentru cuvintele din carte.
Orbii vor fi tămăduiți;
Din neguri, fi-vor izbăviți
Pentru că și ei vor putea,
În vremea ‘ceea, a vedea.
19Nenorociții au să vie,
Găsind – în Domnul – bucurie,
Iar cei săraci se îmbulzesc
Căci veselie ei găsesc –
Atunci – în Sfântul Cel pe care
Neamul lui Israel Îl are.
20Nu va mai fi asupritor;
Piere cel batjocoritor,
Pentru că este nimicit
Cel care e nelegiuit.
21Pieri-vor cei ce-i osândeau
Pe alții, cei cari întindeau
Curse celor ce-au cutezat –
Cumva – să îi fi înfruntat,
Și toți cei care s-au vădit
Precum că l-au năpăstuit
Pe cel ce e nevinovat.
22Domnul, cari l-a răscumpărat
Pe-Avram, a zis casei pe care
Iacov urmașă-n lume-o are:
„Iacov, în vremea care vine,
Nu va mai fi plin de rușine.
Obrazul n-o să-i mai roșească,
Fața n-o să-i îngălbenească,
Căci el nu va mai fi precum
Se dovedește-a fi acum.
23Când oamenii ăstui popor –
Cu fiii și fiicele lor –
În al lor mijloc vor putea
Să vadă – toți – lucrarea Mea,
Numele au să Mi-L sfințească,
Pentru că au să-L preamărească
Necontenit pe-Acel pe care,
Casa Lui Iacov, Sfânt, Îl are.
Ei se vor teme, tot mereu,
De-al lui Israel Dumnezeu.
24Toți cei cu duhul rătăcit,
Pricepere vor fi găsit,
Iar toți cei care se vădeau
Că de cârtit se ocupau,
Atuncea fi-vor în măsură
Să capete învățătură.”
Selectat acum:
Isaia 29: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Isaia 29
29
1O, vai este de Ariel!
(Leul lui Dumnezeu e el.)
Cetatea-n care s-a oprit
David, atunci când a trăit!
„An după an adăugați,
Iar sărbătorilor le dați
Putință-n cursul vremilor
Să-și facă dar, ocolul lor.
2Apoi, cetatea cea chemată
Drept Ariel, împresurată
Are să fie. Vor răzbate
Plânset și geamăt, din cetate,
Iar pentru Mine-n timpu-acel,
Ea fi-va ca un Ariel.
3Cetate, vei fi-mpresurată
Din toate părțile, deodată,
Căci Eu am să te înconjor
Cu cetele străjerilor
Și șanțuri de-apărare-apoi,
În contra ta, ridica-voi.
4Atunci ai să te pomenești
Că din țărână-ai să vorbești.
Cuvintele-ți, cu greu șoptite,
Abia de fi-vor auzite,
Căci din pământ, în acel ceas,
Are să iasă al tău glas,
Fiind ca al nălucilor;
Iar murmurul cuvintelor
Ce din țărână sunt șoptite,
Abia de fi-vor auzite.
5Vrăjmașii care te înfruntă,
Vor fi ca pulberea măruntă.
Asupritorii au să-ți fie,
Precum e pleava pe câmpie,
Purtată-n zbor peste pământ,
De adierea unui vânt.”
6De la Cel care, tot mereu,
E al oștirii Dumnezeu,
Cruntă pedeapsă o să vie,
Cu tunete, cu vijelie,
Cu pocnete asurzitoare,
Cu flăcări mari, mistuitoare
Și cu furtună și cu vânt
Și cu cutremur de pământ.
7Ca o vedenie de noapte,
Ca și un vis, ca niște șoapte,
Așa are a fi de mare
Numărul neamurilor care
Se vor lupta cu Ariel.
Așa va fi dușmanul cel
Care-mpotriva lui se suie,
Îl înconjoară-n cetățuie,
Ca să pornească un război,
Strângându-l de aproape-apoi.
8După cum cel flămând visează
Cum că din plin se ospătează,
Dar cu stomacul gol se scoală
Și după cum – fără-ndoială –
Visează cel ce-i însetat
Că din belșug s-a adăpat,
Însă atunci când se trezește,
Stors de puteri se pomenește,
La fel atunci are să fie
Cu toți cei care au să vie
Să lupte-n contra muntelui
Cari este al Sionului.
9„Rămâneți dar, încremeniți!
Închideți ochii și orbiți!”
„Sunt beți, încât abia se țin,
Dar nu s-au îmbătat de vin.
Se clatină – cum am văzut –
Dar nu pentru că au băut –
Acum – vreo băutură tare.
Se clatină fără-ncetare,
10Pentru că Domnul a turnat
Un duh care s-a arătat
A fi un duh de adormire.
Duhul venit-a peste fire
Și-a-nchis ochii prorocilor,
Precum și-ai văzătorilor.
11Descoperirea cea cerească –
Adică cea dumnezeiască –
De-aceea a ajuns apoi,
Necunoscută pentru voi.
E ca o carte necitită,
Pentru că e pecetluită.
Dacă vrei să o dai, cumva,
Să o citească cineva
Și îi vei spune: „Ia, citește!”,
El – după ce la ea privește –
O să ți-o dea-napoi, de-ndată,
Și îți va spune: „Nu pot! Iată,
Cartea nu poate fi citită,
Pentru că e pecetluită!”;
12Sau dacă vrei s-o dai, cumva,
Să o citească cineva –
Care în ea o să privească,
Însă nu știe să citească –
Și îi vei spune: „Ia, citește!”,
El – după ce o răsfoiește –
Va zice: „N-am să reușesc
Pentru că nu știu să citesc!”.
13Domnul a zis: „Eu văd prea bine,
Când se apropie de Mine
Poporu-acesta se vădește
Că doar cu gura Mă cinstește.
Inima, însă, el și-o ține,
Mereu, departe-a fi de Mine,
Iar teama ce-o împărtășește
Față de Mine, se vădește
Că este numai o măsură
De omenească-nvățătură,
Ținând de datina pe care
Poporu-acesta doar, o are.
14De-aceea, iată că voiesc,
Pe-acest popor, să îl lovesc
Din nou, cu semne minunate
Și cu minuni adevărate
Cum n-au mai fost nicicând și cari
Vor fi din ce în ce mai mari,
Astfel încât priceperea –
Și-nțelepciunea-asemenea –
Ale celor ce se vădeau
Precum că înțelepți erau
Și pricepuți, în a lui țară,
Nu vor mai fi, căci au să piară.
Ele, atunci, vor fi pierdute
Și se vor face nevăzute.”
15Vai de cei care-și vor ascunde
Planul, crezând că nu pătrunde
Domnul, în înțelesul său!
Vai de acei care fac rău
Și cred că faptele făcute
În întuneric nu-s știute,
Zicând: „Ne vede cineva?”,
Sau „Știe cineva, ceva?”.
16Stricați ce sunteți! Credeți voi
Că trebuie privit apoi,
Olarul, ca pe lutul care
El îl lucrează, cu răbdare?
Lucrarea unui lucrător,
Va zice despre făcător,
„Nu-i el cel care m-a făcut!”?
Sau oare, vasul cel de lut,
Despre al său olar, va-ncepe
A spune că „Nu se pricepe!”?
17Curând, Libanul o să fie
Acoperit de pomărie.
Pometul fi-va socotit
Drept o pădure, negreșit!
18Surzii de-auz vor avea parte,
Pentru cuvintele din carte.
Orbii vor fi tămăduiți;
Din neguri, fi-vor izbăviți
Pentru că și ei vor putea,
În vremea ‘ceea, a vedea.
19Nenorociții au să vie,
Găsind – în Domnul – bucurie,
Iar cei săraci se îmbulzesc
Căci veselie ei găsesc –
Atunci – în Sfântul Cel pe care
Neamul lui Israel Îl are.
20Nu va mai fi asupritor;
Piere cel batjocoritor,
Pentru că este nimicit
Cel care e nelegiuit.
21Pieri-vor cei ce-i osândeau
Pe alții, cei cari întindeau
Curse celor ce-au cutezat –
Cumva – să îi fi înfruntat,
Și toți cei care s-au vădit
Precum că l-au năpăstuit
Pe cel ce e nevinovat.
22Domnul, cari l-a răscumpărat
Pe-Avram, a zis casei pe care
Iacov urmașă-n lume-o are:
„Iacov, în vremea care vine,
Nu va mai fi plin de rușine.
Obrazul n-o să-i mai roșească,
Fața n-o să-i îngălbenească,
Căci el nu va mai fi precum
Se dovedește-a fi acum.
23Când oamenii ăstui popor –
Cu fiii și fiicele lor –
În al lor mijloc vor putea
Să vadă – toți – lucrarea Mea,
Numele au să Mi-L sfințească,
Pentru că au să-L preamărească
Necontenit pe-Acel pe care,
Casa Lui Iacov, Sfânt, Îl are.
Ei se vor teme, tot mereu,
De-al lui Israel Dumnezeu.
24Toți cei cu duhul rătăcit,
Pricepere vor fi găsit,
Iar toți cei care se vădeau
Că de cârtit se ocupau,
Atuncea fi-vor în măsură
Să capete învățătură.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca