Isaia 32
32
1„Atunci, cel care-i așezat
Pe scaunul de împărat
Va-mpărăți doar cu dreptate,
Iar voievozi-au să arate
Că se conduc, în cârmuire,
Mereu doar de neprihănire.
2Căci fiecare va putea
Să fie-atunci asemenea
Cu adăposturi care sânt
Făcute-a apăra de vânt
Sau ca un loc pentru scăpare
Când vine o furtună mare,
Ori cu un râu îmbelșugat
Ce curge printr-un loc uscat
Și precum umbra cea bogată
Care de stâncă este dată,
Pe un neprimitor pământ,
Ce-i ars de sete și de vânt.
3Cei cari să vadă-s învățați
Nu vor avea ochii legați
Iar cei cari au urechi și minte,
Atuncea vor lua aminte.
4Apoi, inima celor care
Sunt ușuratici, din născare,
Pricepere o să culeagă
Și astfel o să înțeleagă.
Cei care gângavi s-au vădit,
Vorbi-vor iute, deslușit.
5Cel ce-i atins de nebunie,
Numit „ales” are să fie.
Nu se va spune, de mișei,
Că largă inimă au ei.
6Nebunul, nebunii doar, spune
Și nu nutrește gânduri bune
În inimă. Cugetul său
E îndreptat doar către rău.
Astfel, neadevărul lui
E împotriva Domnului,
Căci sufletul celui lihnit,
Flămând să-l lese a voit
Și-apoi să ia, a căutat,
Apa celui ce-i însetat.
7Mișelu-n stăpânire are
Arme ce sunt nimicitoare.
El face planuri vinovate
Care, mereu, sunt îndreptate
Spre cel ce e nenorocit,
Voind să-l piardă, negreșit,
Chiar dacă pricina pe care
Omul care-i sărac o are,
Se-arată dreaptă-n fața lui.
8Alta e starea omului
Care, la suflet, e ales.
Omul acest – bine-nțeles –
Pe al său cuget îl va pune
Să stăruiască-n fapte bune.”
9„Femei, care vă arătați
Fără de grijă, vă sculați
De-ndată și în acest ceas,
Seama luați la al meu glas!
Fiice nepăsătoare-apoi,
Luați aminte dar, și voi,
Acuma, la al meu cuvânt!
10Un an și niște zile sânt,
Până când o să tremurați
Și o să vă înspăimântați,
Văzând culesul viilor
Și-al poamelor livezilor,
Cum se va duce pe pustie
Și cum nu are să mai vie.
11Voi, cele care vă vădiți
Fără de griji, vă îngroziți!
Nepăsătoarelor! Sculați
Grabnic acum, și tremurați!
De straie, dezbrăcați-vă!
Mergeți și dezgoli-ți-vă,
Iar coapsele vă-ncingeți voi,
Cu hainele de jale-apoi.
12Cu pumni-n piept să vă loviți,
Atuncea când vă amintiți
De frumusețea viilor,
De roadele câmpiilor.
13Iată, pământul – cel pe care
Sărmanul meu popor îl are –
Acoperit este de spini
Și-asemenea de mărăcini.
Iată, aceștia au ajuns
Până-ntratât, că au pătruns
Chiar și în casele vestite,
Spre veselie rânduite.
14Casa care a fost zidită
Pentru-mpărat, e părăsită.
Cetatea cea de altădată –
Gălăgioasă – e lăsată.
Dealul și turnul au să fie
Drept peșteri doar, pentru vecie.
Măgari sălbatici, strânși în ceată,
Au să se-adune, de îndată.
Vor merge-n locurile-acele,
Căci ei au să se joace-n ele.
Turmele-apoi au să se-adune
Și-acolo-și vor găsi pășune,
15Până când Duhu-n slăvi aflat,
Asupră-ne va fi turnat.
Atunci, pustiile ce sânt,
Se vor preface în pământ,
Iar tot pometul din câmpie,
Ca o pădure o să fie.
16Neprihănirea arătată
Va fi-n pustie așezată,
Iar în pomet, se va vedea
Că, locuință, va avea.
17Pacea-i lucrarea cea pe care
Neprihănirea doar o are,
Iar roada ei are să fie
Liniște, tihnă pe vecie.
18Poporul va avea putință
Ca în a păcii locuință –
În acel timp – să locuiască.
El are să se-adăpostească
În case ce sunt liniștite
Și care sunt, de griji, lipsite.
19Însă pădurea e lovită
De grindină și prăbușită.
Are să fie aplecată,
Adânc, cetatea, de îndată.
20Ferice dar, vouă, celor
Care – de-a lungul apelor –
V-ați așezat să semănați,
Știind mereu, drumul să dați –
În orice loc – măgarului
Și-asemenea și boului!”
Selectat acum:
Isaia 32: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Isaia 32
32
1„Atunci, cel care-i așezat
Pe scaunul de împărat
Va-mpărăți doar cu dreptate,
Iar voievozi-au să arate
Că se conduc, în cârmuire,
Mereu doar de neprihănire.
2Căci fiecare va putea
Să fie-atunci asemenea
Cu adăposturi care sânt
Făcute-a apăra de vânt
Sau ca un loc pentru scăpare
Când vine o furtună mare,
Ori cu un râu îmbelșugat
Ce curge printr-un loc uscat
Și precum umbra cea bogată
Care de stâncă este dată,
Pe un neprimitor pământ,
Ce-i ars de sete și de vânt.
3Cei cari să vadă-s învățați
Nu vor avea ochii legați
Iar cei cari au urechi și minte,
Atuncea vor lua aminte.
4Apoi, inima celor care
Sunt ușuratici, din născare,
Pricepere o să culeagă
Și astfel o să înțeleagă.
Cei care gângavi s-au vădit,
Vorbi-vor iute, deslușit.
5Cel ce-i atins de nebunie,
Numit „ales” are să fie.
Nu se va spune, de mișei,
Că largă inimă au ei.
6Nebunul, nebunii doar, spune
Și nu nutrește gânduri bune
În inimă. Cugetul său
E îndreptat doar către rău.
Astfel, neadevărul lui
E împotriva Domnului,
Căci sufletul celui lihnit,
Flămând să-l lese a voit
Și-apoi să ia, a căutat,
Apa celui ce-i însetat.
7Mișelu-n stăpânire are
Arme ce sunt nimicitoare.
El face planuri vinovate
Care, mereu, sunt îndreptate
Spre cel ce e nenorocit,
Voind să-l piardă, negreșit,
Chiar dacă pricina pe care
Omul care-i sărac o are,
Se-arată dreaptă-n fața lui.
8Alta e starea omului
Care, la suflet, e ales.
Omul acest – bine-nțeles –
Pe al său cuget îl va pune
Să stăruiască-n fapte bune.”
9„Femei, care vă arătați
Fără de grijă, vă sculați
De-ndată și în acest ceas,
Seama luați la al meu glas!
Fiice nepăsătoare-apoi,
Luați aminte dar, și voi,
Acuma, la al meu cuvânt!
10Un an și niște zile sânt,
Până când o să tremurați
Și o să vă înspăimântați,
Văzând culesul viilor
Și-al poamelor livezilor,
Cum se va duce pe pustie
Și cum nu are să mai vie.
11Voi, cele care vă vădiți
Fără de griji, vă îngroziți!
Nepăsătoarelor! Sculați
Grabnic acum, și tremurați!
De straie, dezbrăcați-vă!
Mergeți și dezgoli-ți-vă,
Iar coapsele vă-ncingeți voi,
Cu hainele de jale-apoi.
12Cu pumni-n piept să vă loviți,
Atuncea când vă amintiți
De frumusețea viilor,
De roadele câmpiilor.
13Iată, pământul – cel pe care
Sărmanul meu popor îl are –
Acoperit este de spini
Și-asemenea de mărăcini.
Iată, aceștia au ajuns
Până-ntratât, că au pătruns
Chiar și în casele vestite,
Spre veselie rânduite.
14Casa care a fost zidită
Pentru-mpărat, e părăsită.
Cetatea cea de altădată –
Gălăgioasă – e lăsată.
Dealul și turnul au să fie
Drept peșteri doar, pentru vecie.
Măgari sălbatici, strânși în ceată,
Au să se-adune, de îndată.
Vor merge-n locurile-acele,
Căci ei au să se joace-n ele.
Turmele-apoi au să se-adune
Și-acolo-și vor găsi pășune,
15Până când Duhu-n slăvi aflat,
Asupră-ne va fi turnat.
Atunci, pustiile ce sânt,
Se vor preface în pământ,
Iar tot pometul din câmpie,
Ca o pădure o să fie.
16Neprihănirea arătată
Va fi-n pustie așezată,
Iar în pomet, se va vedea
Că, locuință, va avea.
17Pacea-i lucrarea cea pe care
Neprihănirea doar o are,
Iar roada ei are să fie
Liniște, tihnă pe vecie.
18Poporul va avea putință
Ca în a păcii locuință –
În acel timp – să locuiască.
El are să se-adăpostească
În case ce sunt liniștite
Și care sunt, de griji, lipsite.
19Însă pădurea e lovită
De grindină și prăbușită.
Are să fie aplecată,
Adânc, cetatea, de îndată.
20Ferice dar, vouă, celor
Care – de-a lungul apelor –
V-ați așezat să semănați,
Știind mereu, drumul să dați –
În orice loc – măgarului
Și-asemenea și boului!”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca