Isaia 33
33
1Pustiitorule, îți vine
Timpul când fi-va vai de tine,
Chiar dacă n-ai fost pustiit
Și încă n-ai fost jefuit
Tu, cel care te dovedești
Precum că știi să jefuiești.
Când îți vei duce la-mplinire
Lucrarea ta de pustiire,
Ai să ajungi ca, negreșit,
Să fii la rându-ți pustiit.
După ce ai să isprăvești
Ce-ai început să jefuiești,
Ai să ajungi ca, negreșit,
Să fii tu însuți jefuit.”
2„Doamne îndură-Te apoi,
Și milă ai, față de noi,
Căci Doamne, Tu ne știi prea bine!
Nădejdea noastră e în Tine!
Sprijină dar, a noastră viață
În fiecare dimineață
Și izbăvește-ne apoi,
În vremurile de nevoi!
3Când aud glasul Tău cel tare,
Înspăimântate fug popoare,
Iar când Te scoli pe ne-așteptate,
Sunt neamurile-mprăștiate.”
4Cum mușița să strângă știe,
Și prada voastră o să fie
Strânsă la fel. Asemenea
Lăcustelor, sar peste ea.”
5Iată că Domnul e-nălțat
Și la-nălțime-i așezat.
Nepărtinirea Domnului
Precum și cu dreptatea Lui,
Întreg Sionul l-au umplut.
6„Zilele tale s-au făcut
Statornice. Priceperea
Și-nțelepciunea-asemenea
Se-arată, pentru-ntreaga fire,
Drept un izvor de mântuire.”
Iată comoara cea pe care
Sionu-n stăpânire-o are:
Aceasta-i frica Domnului,
Căci ea este comoara lui.
7Toți cei viteji strigă afar’,
Iar solii păcii plâng amar.
8Pustii sunt drumurile-acele,
Căci nimeni nu umblă pe ele.
Asur – după cum e știut –
Un legământ mare-a avut,
Însă l-a rupt. Disprețuiește
Cetățile și se vădește,
Acuma, de parcă nu vrea,
A se uita la nimenea.
9Țara jelește, întristată.
Plin de rușine se arată
Libanul și adânc tânjește.
Pustiu Saronul se vădește.
Iată, frunza Basanului,
Precum și a Carmelului,
Se scutură și-ncet s-a dus.
10„Mă voi scula”, Domnul a spus,
„Și Mă voi înălța, de-ndată.
11Ați zămislit doar fân și, iată
Că doar de paie ați avut
Parte, atunci când ați născut.
Suflarea voastră de mânie,
Peste Ierusalim, se știe
Că e un foc mistuitor,
Dar focul ei nimicitor,
Se va întoarce peste voi
Și vă va înghiții apoi.
12Ale pământului popoare
Vor fi ca și niște cuptoare
De var, ca niște spini tăiați
Care în foc sunt aruncați.”
13„Voi – cari departe vă găsiți –
Ce am făcut, să auziți!
Voi – cei de-aproape – veți putea
Ca să vedeți puterea mea!”
14Cei păcătoși sunt îngroziți,
Iar cei ce sunt nelegiuiți
Și în Sion sunt așezați,
De-un tremur fost-au apucați
Și-au întrebat, speriați, apoi:
„Dar cine, oare, dintre noi,
Poate să stea, biruitor,
Lângă un foc mistuitor?”
„Sau cine, oare, dintre noi,
Poate ca să rămână-apoi,
Lângă acest foc, care – iată –
Flacără veșnică se-arată?”
15„Acela cari știe, din fire,
Să umble în neprihănire,
Cari fără vicleșug vorbește,
Acela cari nesocotește
Orice câștig ce, ne-ndoios,
Numai prin stoarcere e scos,
Cel care știe, mai apoi,
Să-și tragă mâna înapoi,
Să nu ia mită niciodată,
Cel cu urechea astupată
Să n-audă cuvinte scoase
De gurile cele setoase
De sânge, cel ce înțelege
Că trebuie ochii să-și lege
Ca astfel răul să nu-l vadă,
16Acela doar are să șeadă
În locuri ‘nalte; doar el are
Să aibă locuri de scăpare,
Pe stâncile cele-ntărite,
Care nu pot fi biruite.
Pâine el are să primească,
Iar apa nu o să-i lipsească.”
17„Ai tăi ochi – iată – vor putea,
Pe Împărat, de a-L vedea,
În toată strălucirea Lui.
Întinderea pământului
Țării și ale sale căi,
Au să le vadă ochii tăi.
18Atunci ai să-ți aduci aminte
De groaza cea de dinainte
Și ai să-ntrebi plin de mirare:
„Unde e logofătul, oare?
Unde e vistiernicul?
Unde este puternicul
Acela cari sarcină-avea
Ca peste turnuri a veghea?”
19N-ai să mai vezi poporul care
O limbă încâlcită are –
Și gângavă – de n-ai putut
Să o pricepi, oricât ai vrut.
N-ai să-l mai vezi pe cel semeț,
Cari se vădise îndrăzneț.
20Privește la Sion, căci iată
Cetatea noastră minunată,
Cetatea sărbătorilor
Ținute de al nost’ popor!
Ierusalimul, vor putea
Ai tăi ochi, iarăși, a-l vedea,
Ca o cetate pregătită
Drept locuință liniștită,
Ca și un cort ce-i așezat
Pe veci, și nu va fi mutat,
Căci toți ai lui țăruși vânjoși,
Nicicând n-au să mai fie scoși,
Iar frânghiile-i înnodate,
N-au să mai fie dezlegate.
21În acest loc – cu-adevărat –
Domnul Se-arată minunat
Față de noi, și va fi bine.
El, loc de râuri, ne va ține,
Precum și de pârâie late,
Pe care nu le pot străbate
Corăbiile cel cari
Lopeți au, și nici vase mari.
22Domnul ne e Judecătorul.
Domnul ne e Legiuitorul.
Domnul ne este Împărat
Și mântuire El ne-a dat!
23Frânghiile ți s-au slăbit
Și nu mai e înțepenit
Catargul. Nu se mai pot prinde
Pânze pe el, spre a le-ntinde.
Atuncea, prada se împarte.
Și cei ologi la ea au parte,
Căci prada este foarte mare,
Și-ajunge pentru fiecare.
24Nici un locuitor nu vine
Spunând: „Bolnav sunt! Vai de mine!”
„Cei în Ierusalim aflați,
În acel timp, vor fi iertați.
În seamă, nu vor fi ținute
Nelegiuirile făcute.”
Selectat acum:
Isaia 33: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Isaia 33
33
1Pustiitorule, îți vine
Timpul când fi-va vai de tine,
Chiar dacă n-ai fost pustiit
Și încă n-ai fost jefuit
Tu, cel care te dovedești
Precum că știi să jefuiești.
Când îți vei duce la-mplinire
Lucrarea ta de pustiire,
Ai să ajungi ca, negreșit,
Să fii la rându-ți pustiit.
După ce ai să isprăvești
Ce-ai început să jefuiești,
Ai să ajungi ca, negreșit,
Să fii tu însuți jefuit.”
2„Doamne îndură-Te apoi,
Și milă ai, față de noi,
Căci Doamne, Tu ne știi prea bine!
Nădejdea noastră e în Tine!
Sprijină dar, a noastră viață
În fiecare dimineață
Și izbăvește-ne apoi,
În vremurile de nevoi!
3Când aud glasul Tău cel tare,
Înspăimântate fug popoare,
Iar când Te scoli pe ne-așteptate,
Sunt neamurile-mprăștiate.”
4Cum mușița să strângă știe,
Și prada voastră o să fie
Strânsă la fel. Asemenea
Lăcustelor, sar peste ea.”
5Iată că Domnul e-nălțat
Și la-nălțime-i așezat.
Nepărtinirea Domnului
Precum și cu dreptatea Lui,
Întreg Sionul l-au umplut.
6„Zilele tale s-au făcut
Statornice. Priceperea
Și-nțelepciunea-asemenea
Se-arată, pentru-ntreaga fire,
Drept un izvor de mântuire.”
Iată comoara cea pe care
Sionu-n stăpânire-o are:
Aceasta-i frica Domnului,
Căci ea este comoara lui.
7Toți cei viteji strigă afar’,
Iar solii păcii plâng amar.
8Pustii sunt drumurile-acele,
Căci nimeni nu umblă pe ele.
Asur – după cum e știut –
Un legământ mare-a avut,
Însă l-a rupt. Disprețuiește
Cetățile și se vădește,
Acuma, de parcă nu vrea,
A se uita la nimenea.
9Țara jelește, întristată.
Plin de rușine se arată
Libanul și adânc tânjește.
Pustiu Saronul se vădește.
Iată, frunza Basanului,
Precum și a Carmelului,
Se scutură și-ncet s-a dus.
10„Mă voi scula”, Domnul a spus,
„Și Mă voi înălța, de-ndată.
11Ați zămislit doar fân și, iată
Că doar de paie ați avut
Parte, atunci când ați născut.
Suflarea voastră de mânie,
Peste Ierusalim, se știe
Că e un foc mistuitor,
Dar focul ei nimicitor,
Se va întoarce peste voi
Și vă va înghiții apoi.
12Ale pământului popoare
Vor fi ca și niște cuptoare
De var, ca niște spini tăiați
Care în foc sunt aruncați.”
13„Voi – cari departe vă găsiți –
Ce am făcut, să auziți!
Voi – cei de-aproape – veți putea
Ca să vedeți puterea mea!”
14Cei păcătoși sunt îngroziți,
Iar cei ce sunt nelegiuiți
Și în Sion sunt așezați,
De-un tremur fost-au apucați
Și-au întrebat, speriați, apoi:
„Dar cine, oare, dintre noi,
Poate să stea, biruitor,
Lângă un foc mistuitor?”
„Sau cine, oare, dintre noi,
Poate ca să rămână-apoi,
Lângă acest foc, care – iată –
Flacără veșnică se-arată?”
15„Acela cari știe, din fire,
Să umble în neprihănire,
Cari fără vicleșug vorbește,
Acela cari nesocotește
Orice câștig ce, ne-ndoios,
Numai prin stoarcere e scos,
Cel care știe, mai apoi,
Să-și tragă mâna înapoi,
Să nu ia mită niciodată,
Cel cu urechea astupată
Să n-audă cuvinte scoase
De gurile cele setoase
De sânge, cel ce înțelege
Că trebuie ochii să-și lege
Ca astfel răul să nu-l vadă,
16Acela doar are să șeadă
În locuri ‘nalte; doar el are
Să aibă locuri de scăpare,
Pe stâncile cele-ntărite,
Care nu pot fi biruite.
Pâine el are să primească,
Iar apa nu o să-i lipsească.”
17„Ai tăi ochi – iată – vor putea,
Pe Împărat, de a-L vedea,
În toată strălucirea Lui.
Întinderea pământului
Țării și ale sale căi,
Au să le vadă ochii tăi.
18Atunci ai să-ți aduci aminte
De groaza cea de dinainte
Și ai să-ntrebi plin de mirare:
„Unde e logofătul, oare?
Unde e vistiernicul?
Unde este puternicul
Acela cari sarcină-avea
Ca peste turnuri a veghea?”
19N-ai să mai vezi poporul care
O limbă încâlcită are –
Și gângavă – de n-ai putut
Să o pricepi, oricât ai vrut.
N-ai să-l mai vezi pe cel semeț,
Cari se vădise îndrăzneț.
20Privește la Sion, căci iată
Cetatea noastră minunată,
Cetatea sărbătorilor
Ținute de al nost’ popor!
Ierusalimul, vor putea
Ai tăi ochi, iarăși, a-l vedea,
Ca o cetate pregătită
Drept locuință liniștită,
Ca și un cort ce-i așezat
Pe veci, și nu va fi mutat,
Căci toți ai lui țăruși vânjoși,
Nicicând n-au să mai fie scoși,
Iar frânghiile-i înnodate,
N-au să mai fie dezlegate.
21În acest loc – cu-adevărat –
Domnul Se-arată minunat
Față de noi, și va fi bine.
El, loc de râuri, ne va ține,
Precum și de pârâie late,
Pe care nu le pot străbate
Corăbiile cel cari
Lopeți au, și nici vase mari.
22Domnul ne e Judecătorul.
Domnul ne e Legiuitorul.
Domnul ne este Împărat
Și mântuire El ne-a dat!
23Frânghiile ți s-au slăbit
Și nu mai e înțepenit
Catargul. Nu se mai pot prinde
Pânze pe el, spre a le-ntinde.
Atuncea, prada se împarte.
Și cei ologi la ea au parte,
Căci prada este foarte mare,
Și-ajunge pentru fiecare.
24Nici un locuitor nu vine
Spunând: „Bolnav sunt! Vai de mine!”
„Cei în Ierusalim aflați,
În acel timp, vor fi iertați.
În seamă, nu vor fi ținute
Nelegiuirile făcute.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca