Israeliții au făcut
Lucruri care nu I-au plăcut
Lui Dumnezeu. Atuncea, El
L-a părăsit, pe Israel
În mâna Madianului
Și șapte ani, puterea lui,
Necontenit, l-a apăsat.
Israeliții au cătat
Scăpare-n munți și au fugit
În peșteri. Unii s-au pitit
În văgăunile găsite,
Alții pe stâncile-ntărite
Au încercat – de spaimă mare
Împinși – a căuta scăpare.
După ce Israel sfârșea
De semănat, se repezea
Tot Madianul – însoțit
De fiii de la Răsărit
Și de-Amelec – în câmpul lui.
Nimiceau roada câmpului,
În toată țara, și mergeau
Până la Gaza. Nu lăsau,
În urma lor, în acest fel,
Merinde, pentru Israel.
Au nimicit măgari și boi,
Precum și turmele de oi.
Cu turmele, ei năvăleau,
Asupra țării, când veneau
Călări pe ale lor cămile,
Cu corturi, ca mai multe zile,
Pe-ntinsul ei, să bântuiască
Și astfel, să o pustiască.
În țară-atuncea când intrau,
Ca și lăcustele erau,
Iar al lui Israel popor
Fusese – din pricina lor –
În acel timp, nenorocit,
Căci mult avea de suferit.
Israeliții au strigat
Atunci, la Domnul, ne-ncetat.
Domnul, îndată, le-a trimis
Pe un proroc, care a zis:
„Așa vorbește Dumnezeu:
„Din grea robie, v-am scos Eu,
Când, din Egipt, ați fost luați.
De Egipteni, ați fost scăpați
Și-apoi, din țară, i-am gonit
Pe cei care v-au asuprit,
Iar țara lor cea minunată
Vă este-acuma, vouă, dată.
V-am spus atunci: „Eu sunt, mereu,
Al lui Israel Dumnezeu.
Să n-aveți teamă de cei care,
Poporul Amorit îi are
Drept dumnezei”, dar ne-ncetat,
De al Meu glas, n-ați ascultat.”
Apoi, Îngerul Domnului
A coborât, din cerul Lui,
Și-a mers la Ofra. El a stat
Sub un stejar, acolo-aflat.
Ioas era stăpânul lui –
Adică al stejarului.
Pe Ghedeon, fiu, îl avea
Și din Abiezer venea,
După familia tatălui.
În vremea ‘ceea, fiul lui –
Cari Ghedeon a fost chemat –
Era cu teascul său aflat
În acel loc și grâu bătea,
Căci să-l ascundă, el voia,
Din fața Madianului.
Atunci, Îngerul Domnului
A mers de i s-a arătat,
Lui Ghedeon, și-a cuvântat:
„Viteazule, Domnu-i cu tine!”
El l-a privit atunci, mai bine,
Și a-ntrebat: „Dar, domnul meu,
Dacă, cu noi, e Dumnezeu,
Să-mi spui atuncea, cum se poate
Să ni se-ntâmple-aceste toate?
Unde-s minunile făcute
În vremile de mult trecute,
Minuni de care amintesc
Părinții noștri când vorbesc
Și ne întreabă, tot mereu:
„Nu ne-a scos, oare, Dumnezeu
Din a Egiptului robie?”
Acum, ce poate să mai fie?
Iată că Domnul ne-a uitat,
Ne-a părăsit și ne-a lăsat
În mâinile vrăjmașilor,
Ale Madianiților!”
Domnul, atuncea, l-a privit
Și-n felu-acesta, i-a vorbit:
„Pleacă de-ndată – ce mai stai? –
Doar cu puterea ce o ai,
Și izbăvește-n acest fel –
De Madian – pe Israel!
Du-te, după cuvântul Meu,
Căci oare nu te trimit Eu?”
Dar Ghedeon nu se clintea,
Ci L-a-ntrebat: „Cum aș putea,
Pe Israel, să-l izbăvesc,
Așa sărman cum mă găsesc?
Familia mea – precum se știe –
Se trage, după seminție,
Din cele mai sărace case
Care se află în Manase;
Iar dintre toți – la tatăl meu –
Află căci cel mai mic, sunt eu.”
Domnul a zis: „Pricepe bine,
Căci Eu voi fi, mereu, cu tine
Și astfel, ai să reușești,
Pe Madian, să îl zdrobești.”
Atuncea Ghedeon – supus –
În fața Domnului, a spus:
„Doamne, dacă-mi vei arăta,
Că trecere-naintea Ta
Am dobândit, un semn, voiesc,
Din partea Ta, ca să primesc,
Să pot pricepe, negreșit,
Că Tu ești Cel ce mi-a vorbit.
Să nu Te depărtezi apoi,
Căci iute voi veni-napoi.
În mare grabă-am să mă duc
Și darul meu am să-l aduc,
Ca să-l așez, în fața Ta.”
„Du-te, căci te voi aștepta” –
Îi zise Domnul. El s-a dus,
Fuga, acasă, și a pus
Mâna pe-un ied. L-a pregătit,
Cu azimi coapte l-a-nsoțit,
Făcute dintr-o efă plină,
Până în gură, cu făină.
Carnea, în coș, a așezat-o,
Iar zeama-n oală a turnat-o.
Apoi, la Domnul – la stejar –
A mers să ducă al său dar.
Când Ghedeon, darul, aduse,
Îngerul Domnului îi spuse:
„Ia carnea și azimele.
Pe stânca ‘ceea, pune-le,
Iar zeama vars-o, negreșit.”
Îndată, el a împlinit
Poruncile ce i s-au dat.
Îngeru-n urmă Și-a luat
Toiagu-n mână și l-a-ntins,
Încât cu vârful a atins
Carnea și-azimile. Îndată,
O flacără înfricoșată,
Din miezul stâncii, a țâșnit
Și darul fost-a mistuit.
Apoi, Îngerul Domnului
A dispărut din fața lui,
Iar Ghedeon s-a-nspăimântat,
Și-n acest fel a cuvântat:
„Stăpâne Doamne, vai de mine,
În fața mea – văzut-am bine –
A fost Îngerul Domnului,
Și-am stat chiar înaintea lui!”
Domnul îi zise: „Să n-ai teamă!
Nu vei muri, de bună seamă!”
În urmă, Ghedeon s-a dus
Și multe pietre a adus,
Căci un altar el a zidit
Și, „Domnul păcii”, l-a numit.
Și azi, altarul se vădește
Cum că la Ofra se găsește,
Pentru că-n Ofra stăpânea
Abiezer, pe când trăia.
În acea noapte – într-un vis –
Domnul, lui Ghedeon, i-a zis:
„Să iei vițelul cel pe care,
Tu știi că tatăl tău îl are.
Un taur, să mai iei apoi,
De șapte ani. Vino-napoi,
Căci vreau să fie nimicit
Altarul ce i-a fost zidit
Lui Bal, de către tatăl tău.
Să nimicești altarul său,
Și taie stâlpul închinat
La Astartee, stâlp aflat
Deasupra. Când ai să sfârșești,
Pe vârful stâncii să zidești
Un nou altar, al Domnului.
Ai să jertfești, pe piatra lui,
Al doilea taur, să-l socot
A fi drept ardere de tot.
Să-l arzi cu lemnul adunat
Din stâlpul ce va fi tăiat.”
Îndată, Ghedeon s-a dus
Și slugile și le-a adus.
A luat zece dintre ei
Și-apoi, cu oamenii acei,
În mare grabă a făcut
Ceea ce Domnul i-a cerut.
Dar pentru că teamă avea
De tatăl său și-asemenea
De cei care-mprejur erau
Și în cetate locuiau,
Lucrul acesta l-a făcut
Noaptea, spre a nu fi văzut.
În zori de zi, când s-au trezit
Cei din cetate, au zărit
Cum că altarul închinat
Lui Bal, fusese dărâmat,
Iar stâlpul de deasupra lui –
Cari fost-a al idolului –
Zăcea acuma aruncat
Mai la oparte, retezat.
Apoi, uimiți, au mai zărit –
Pe-altarul nou ce-a fost zidit –
Un taur care a fost pus,
Drept ardere de tot adus.
Mirați de cele ce-au văzut,
Au întrebat: „Cine-a făcut
Lucrul acest?” Au cercetat,
Și-n felu-acesta au aflat
Că Ghedeon – acela care,
Drept tată, pe Ioas, îl are –
E-acela care a făcut
Toate pe câte le-au văzut.
Atunci, mulțimea din cetate,
Către Ioas, a zis: „Îl scoate
Afară-ndat’, pe fiul tău,
Căci a făcut un mare rău!
Altarul ce era-nchinat
Lui Bal, iată că l-a surpat.
A retezat stâlpul cel sfânt,
Și l-a trântit jos, la pământ.”
Ioas luă cuvântu-apoi,
Zicându-le: „Ce sunteți voi?
Oare sunteți voi obligați,
Pe Bal, ca să îl apărați?
Voi trebuie dar, fraților,
Ca să-i veniți în ajutor?
Dacă cuteză cineva
Și îl va apăra cumva,
Pe Bal, acela – bunăoară –
Până în zori, are să moară!
Dacă e Baal vreun Dumnezeu,
Singur, să-și apere, mereu,
Pricina-n fața orișicui,
Căci au surpat altarul lui!”
Pe Ghedeon ei l-au numit
Drept „Ierubal”, cari tălmăcit
E „Apere-se Bal”, căci ei –
Adică oamenii acei –
Au zis atuncea: „Negreșit,
Bal – singur – este potrivit,
Lui Ghedeon, piept de a-i ține
Și de-a se apăra pe sine,
Căci Ghedeon a cutezat
Și-al său altar l-a dărâmat.”
Tot Madianul a venit –
Cu fiii de la Răsărit,
Cu Amelec – și au trecut
Iordanul. Tabără-au făcut,
În vale, lângă Isreel,
Fiind cu toți gata astfel,
Ca să pornească la război.
Duhul lui Dumnezeu, apoi,
Pe Ghedeon, l-a îmbrăcat.
Din trâmbiță el a sunat
Și lui Abiezer apoi,
Veste i-a dat, ca la război,
Să-l însoțească, negreșit.
În urmă, soli a repezit,
În seminția lui Manase,
Să strângă din ale lui case,
Oșteni, să meargă după el
În luptă. A făcut la fel
Și cu Așer. Soli au plecat
Și-n Zabulon; a adunat
Oștire multă, negreșit,
Cari din Neftali a venit.
În urmă, Ghedeon s-a dus
În fața Domnului și-a spus:
„Dacă vei vrea să-l izbăvești
Pe Israel – precum gândești –
Prin mine, am ceva a spune:
Un val de lână, eu voi pune
În arie. De voi vedea
Că rouă e pe lâna mea –
În timp ce-n jur va fi uscat
Pământul – am să știu de-ndat’
Că Israelul, negreșit,
Prin mine, fi-va izbăvit.”
Totul apoi s-a petrecut,
Întocmai precum a cerut.
Astfel, în ziua următoare –
Când soarele pe cer răsare –
La arie, el a plecat,
Să vadă ce s-a întâmplat.
Țarina-n jur era uscată,
Dar lâna lui era udată
De roua care a căzut.
Când a stors lâna, a văzut
Că apa ce s-a scurs din ea,
Într-un pahar, de-abea-ncăpea.
Atuncea, Ghedeon s-a dus
În fața Domnului și-a spus:
„Iartă-mi această nebunie
Și nu Te-aprinde, de mânie,
Căci doar acum, mai îndrăznesc –
În fața Ta – ca să vorbesc.
Încă o dată-Ți cer iertare,
Căci voi mai face o-ncercare:
Aș vrea ca lâna din câmpie –
Mâine – uscată ca să fie,
Iar tot pământu-n jur aflat,
De rouă, să fie udat.”
Atuncea, Domnul a făcut
Așa precum el a cerut:
Când a-nceput ziua cea nouă,
Pământul fost-a plin de rouă,
Și numai lâna așezată,
În arie, era uscată.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
