Judecătorii 9
9
Uneltirea lui Abimelec
1Fiul lui Ierubal – cel care,
Abimelec, drept nume, are –
Odată, la Sihem s-a dus –
La frații mamei lui – și-a spus:
2„O rugăminte, îndrăznesc –
În fața voastră – să rostesc.
Spuneți la toți acei pe care,
Locuitori, Sihemu-i are,
Aste cuvinte: „Peste voi,
Este mai bine ca apoi
Să îi aveți conducători
Pe ai lui Ierubal feciori?
Prea bine știe fiecare,
Că șaptezeci de fii, el are.
Nu e mai bine să aveți
Doar un stăpân? Ei, ce spuneți?
Voi amintiți-vă, mereu,
Că os din al vost’ os, sunt eu,
Și carne sunt, din carnea voastră,
Căci una e familia noastră.”
3Îndată, toți acei bărbați –
Cari, mamei lui, îi erau frați –
Au repetat vorbele lui,
Mulțimilor Sihemului.
Atent, aceste-au ascultat
Și-urechile și le-au plecat
Spre-Abimelec, căci au gândit:
„Ne este frate, negreșit”.
4În urmă, mult argint i-au dat,
Pe care ei le-au ridicat
Din casele lui Bal-Berit,
Și care fost-a prețuit
La șaptezeci de sicli. El
A folosit argintu-acel,
Ca oameni fără căpătâi
Să își adune mai întâi,
În jurul lui – să îi plătească –
Iar ei, mereu, să-l însoțească.
5Cu oamenii acei, apoi,
S-a-ntors la Ofra, înapoi,
Iar toți cei șaptezeci de frați
Ai săi, atunci, au fost luați
Și-au fost uciși, fără cruțare,
Pe-aceeași piatră, fiecare.
Doar fiul cel mai mic aflat
La Ierubal – Iotam chemat –
Să se ascundă-a izbutit
Și-astfel, a supraviețuit.
6Toată-a Sihemului suflare
Și cei pe care Milo-i are
În a lui casă au venit
Și la stejarul cel sădit
Lângă Sihem, l-au așezat
Pe-Abimelec, ca împărat.
Pilda lui Iotam
7Iotam, de cum a auzit,
Grabnic s-a dus și s-a suit
Pe Garizim, pe creasta lui,
Iar de pe vârful muntelui,
Către Sihem, el a strigat,
Cu glas puternic, apăsat:
„Voi cei care-n Sihem v-aflați,
Cuvintele să-mi ascultați
Și să v-asculte, tot mereu,
Al nostru Domn și Dumnezeu!
8Un împărat, copaci-au vrut
Să aibă-n frunte. I-au cerut
Măslinului să-i cârmuiască
Și peste ei să-mpărățească.
„Fii tu, al nostru împărat!” –
I-au zis, dar el i-a întrebat:
9„Să-mi las eu, untdelemnul meu,
Care-mi aduce, tot mereu,
Atât lauda Domnului
Cât și pe cea a omului,
Doar ca să fiu încoronat
Peste copaci, ca împărat?”
10Când auziră vorba lui,
Copaci-au zis smochinului:
„Hai, vino tu, să cârmuiești
Și peste noi să-mpărățești!”
11Smochinul, însă, i-a-ntrebat:
„Să-mi las rodul cel minunat?
Să părăsesc dulceața care
Doar fructul meu cel bun o are,
Pentru a fi încoronat,
Peste copaci, ca împărat?”
12Când vorbele, i-au auzit
Copacii, viei i-au vorbit:
„Vino dar tu, să cârmuiești
Și peste noi să-mpărățești!”
13Vița răspunse: „Vreți ca eu
Să-mi las, acuma, vinul meu
Cari veselie a adus
Și pentru Domnul Cel de Sus
Și pentru oamenii ce sânt
Pe fața-ntregului pământ,
Doar ca să vin să cârmuiesc
Și peste voi să-mpărățesc?”
14Copaci-atunci, grabnic s-au dus
Și spinului așa i-au spus:
„Vino, să fii încoronat,
Peste noi toți, ca împărat!”
15Când auzit-a vorba lor,
Spinul le-a spus copacilor:
„Dacă mă vreți, cu-adevărat,
Să fiu al vostru împărat,
Atuncea vreau ca să veniți
Cu toți și să v-adăpostiți
La umbra mea! Altfel, pe loc,
Din spin să izbucnească foc,
Să-i mistuie, cu para lui,
Pe toți cedrii Libanului!”
16Dar oare, cu adevărat,
În curăție ați lucrat
Pe-Abimelec când l-ați adus
Și împărat – apoi – l-ați pus?
Față de Ierubal și-ai săi
Nu v-ați purtat ca oameni răi?
Bunăvoință-ați arătat
Prin felu-n care v-ați purtat?
Sau v-ați purtat voi potrivit
Cu felu-n care v-a slujit? –
17Căci pentru voi, neîncetat,
Al meu părinte a luptat
Și viața și-a primejduit,
Atuncea când v-a izbăvit
Din mâna Madianului.
18Și împotriva casei lui,
Acuma, voi v-ați ridicat,
Iar pe-ai săi fii cari s-au aflat
Acolo, i-ați luat cu voi
Și omorâți au fost apoi,
Pe-aceeași piatră, fiecare.
După această întâmplare,
Pe-Abimelec l-ați așezat,
Peste Sihem, ca împărat –
Pe cel pe care toți îl știu
Precum că e al roabei fiu.
Ați făptuit toate aceste,
Pentru că el, frate, vă este. –
19Acum – dacă cu-adevărat
În curăție v-ați purtat
Față de casa cea pe care
O știți că Ierubal o are –
E foarte bine! Pentru voi,
Abimelec să fie-apoi,
Întreaga bucurie, iar
Voi bucuria lui fiți dar!
20De nu, un foc, atunci, să iasă,
De la Abimelec din casă,
Să-i mistuie pe cei ce sânt
Pe al Sihemului pământ,
Precum și pe toți cei pe care,
Casa lui Milo-n ea îi are!
Apoi, de la cei care sânt
Pe ai Sihemului pământ –
Precum și de la cei pe care,
Casa lui Milo-n ea îi are –
Să izbucnească un alt foc
Și pe Abimelec, pe loc,
Să-l mistuiască, negreșit!”
21Iotam, în urmă, a fugit
Și la Beer s-a așezat,
Să fie, astfel, depărtat
De-Abimelec – fratele său –
Care putea să-i facă rău.
Sfârșitul rușinos al lui Abimelec
22Abimelec – ca împărat –
Trei ani, în Israel, a stat.
23Atuncea, Domnul Cel de Sus
Chemă un duh rău și l-a pus
Să șeadă între cei ce sânt
Pe al Sihemului pământ
Și-ntre Abimelec. Îndată,
Duhu-mplini porunca dată,
Iar cei care-n Sihem au stat,
Necredincioși s-au arătat
Față de-Abimelec. Astfel,
24Cruzimea ce-a făcut-o el –
Când șaptezeci de fii pe care
Casa lui Ierubal îi are
Au fost uciși – s-a dovedit
Cum că, pedeapsă, și-a primit,
Și a căzut sângele lor,
Peste-al Sihemului popor
Și peste-Abimelec. Îndată,
25Mulțimea în Sihem aflată,
Adus-a niște oameni care
Jafuri făceau, la drumul mare,
Și i-au trimis pe munte, sus.
La pândă, oamenii s-au pus,
Și-i urmăreau pe cei ce trec
Pe drum, voind pe-Abimelec
Să-l poată prinde. Imediat,
Abimelec fost-a-nștiințat
De ceea ce s-a petrecut.
26Cu ai săi frați, Gal a trecut
De partea celor care sânt
Pe al Sihemului pământ.
Ebed fusese tatăl lui,
Iar oamenii Sihemului,
Încredere, i-au arătat.
27Via au strâns și au călcat
Struguri-n teascuri, după care
A fost o veselie mare,
Căci au mâncat și au băut
Și bucuroși au petrecut.
În case-apoi când au intrat,
Pe-Abimelec, l-au blestemat,
28Iar Gal – al lui Ebed fecior –
Zise-n auzul tuturor:
„Cine-i acest Abimelec,
Încât cei din Sihem îi trec
Drept slujitori? Nu cumva, oare,
Pe Ierubal, drept tată-l are?
Zebul nu-i e îngrijitor?
Slujiți, mai bine, lui Hamor,
Căci bine știți cu toții – iată –
Că lui Sihem, îi este tată!
De ce trebuie – cât trăim –
Slugi, lui Abimelec, să-i fim?
29Oh! Nu sunteți poporul meu!
Dacă stăpân v-aș fi fost eu,
Pe-Abimelec îl răsturnam,
De mult, și vă eliberam!”
Despre Abimelec, zicea:
„Strânge-ți ce oaste vei putea,
Și ieși afară, negreșit!”
30Vorbele lui le-a auzit
Zebul, cârmuitorul care
Era-n cetate cel mai mare.
Atuncea, el s-a mâniat
Tare, pe Gal; soli a chemat
31Prin care l-a-nștiințat, pe dată,
Pe-Abimelec, zicându-i: „Iată
Căci Gal, al lui Ebed fecior –
Și frații săi – prin vorba lor,
Au izbutit de-au răsculat
Poporul în Sihem aflat,
Acum, în contra ta-mpărate
Și-i mare fierbere-n cetate.
32Ia-ți oastea care te slujește,
Du-te pe câmp și-apoi, pândește
Întreaga noapte. Dimineața,
33Când soarele-și arată fața,
Să năvălești peste cetate.
Gal – cu noroadele aflate
În jurul său – are să vină,
Căci piept, va încerca să-ți țină.
Să faci atunci, tot ce se cere,
Precum va fi a ta putere!”
34Abimelec și-al său popor
Plecat-au noaptea și, ușor,
Lângă Sihem, s-au așezat,
La pândă, unde-au așteptat
Să vină zorii, pregătiți,
Și-n patru cete împărțiți.
35Când zorii zilei au venit,
Gal, din cetate, a ieșit.
Abimelec și-al său popor
Cobora creasta munților.
36Gal i-a văzut, s-a-ntors ‘napoi
Către Zebul, și-a zis apoi:
„Iată – în zare – un popor,
Aflat pe creasta munților!”
Zebul a spus: „E umbra care
O lasă muntele, în zare.
Nu-s oameni, e doar o părere.”
Când urcă soarele, ea piere.”
37Gal a luat cuvântul iară:
„Este o gloată ce pogoară
De pe-nălțimi și văd prea bine
Precum că altă ceată vine
Pe drumul care – în popor –
„Stejarul Ghicitorilor”
Este numit. Nu mă înșel!”
38Zebul a zis atunci, astfel:
„Unde îți e gura cea mare,
Cu care-ai zis: „Cine e, oare,
Abimelec, încât să-i fim,
Mereu, supuși și să-i slujim?”
Poporul care l-ai zărit,
Nu-i oare cel disprețuit
De către tine? Ieși în drum
Și luptă-te cu el acum!”
39Atuncea Gal, cu cei ce sânt
Pe al Sihemului pământ,
Pe-Abimelec l-a atacat
Și piept să-i țină, a-ncercat.
40Abimelec i-a biruit,
Iar Gal – din față-i – a fugit
Și mulți din cei ce-l însoțiră,
Pe câmpul dimprejur pieiră,
Gonind spre porți, căci în cetate,
Gândeau ca adăpost să cate.
41Abimelec le-a luat urma
Și s-a oprit doar la Aruma.
Zebul, atunci, i-a alungat
Pe Gal și pe-ai săi frați, de-ndat’.
42În zori, toți oamenii pe care
Cetatea din Sihem îi are,
Pe câmp să meargă-au încercat.
Abimelec fost-a-nștiințat
43Și în trei cete și-a-mpărțit
Oștirea. Astfel, i-a pândit,
Și-atunci când ei au apărut,
A năvălit și i-a bătut.
44Cetele lui au alergat
Către cetate și au stat
În fața porților pe care
Cetatea din Sihem le are.
Două din cete i-au lovit
Pe cei ce-n câmpuri au ieșit.
45Abimelec a atacat
Cetatea-n urmă și-a intrat
În ea apoi, biruitor,
Și a ucis al ei popor,
Iar la sfârșit a dărâmat-o
Și-apoi cu sare-a presărat-o.
46Când aste vești le-au auzit
Aceia care-au locuit
Pe tot cuprinsul turnului
Cari este al Sihemului,
S-au dus și s-au adăpostit
În cetățuia lui Berit,
La care toți se închinau,
Căci dumnezeu, ei îl aveau.
47Abimelec fost-a-nștiințat
Că oamenii cari s-au aflat
Pe tot cuprinsul turnului
Cari este al Sihemului,
S-au dus și s-au adăpostit
În cetățuia lui Berit.
48Spre muntele Țalmon, de-ndat’,
Abimelec s-a îndreptat,
De tot poporul însoțit.
Cu o secure a lovit
O ramură dintr-un copac.
Apoi a zis: „Vedeți ce fac?
Luați cu toți dar, seama bine,
Și faceți, imediat, ca mine!”
49Toți câte-o ramură-au tăiat
Și mers-au de le-au așezat
Jur împrejur – din loc, în loc –
La cetățuie, dându-i foc.
În felu-acesta, au pierit
Toți cei ce-n turn au locuit
Și cari s-au potrivit să fie
În mare număr – cam o mie –
Fiind în rândul lor aflați
Atât femei, cât și bărbați.
50Abimelec a atacat
Tebețu-apoi, și l-a luat.
51Cetatea – în mijlocul ei –
Avea un turn. Oameni-acei,
În turn, de-ndată, au fugit.
Acolo s-au adăpostit
Atât bărbați, cât și femei.
Au închis ușa după ei,
Și au urcat în vârful lui,
Pe-acoperișul turnului.
52Abimelec, la turn, s-a dus,
Căci foc voia să-i fie pus.
De ușă s-a apropiat,
53Dar o femeie-a aruncat,
Atunci – de sus – o piatră mare,
Așa cum râșnița doar are.
Piatra aceea l-a lovit
Pe-Abimelec și i-a zdrobit,
Îndată, țeasta capului.
54El l-a chemat pe omul lui –
Pe tânărul ce i-a purtat
Armele – și a cuvântat:
„Ia-ți sabia și mă omoară,
Să nu se spună, bunăoară,
Că o femeie m-a ucis!”
El a făcut precum i-a zis
Și l-a străpuns cu sabia,
Pe care-n grijă o avea.
55Israeliții au văzut
Tot ceea ce s-a petrecut,
Iar după ce el a murit,
Spre-ale lor case au pornit.
56În acest fel, s-a arătat
Că Dumnezeu nu l-a iertat,
Fiind cu moartea pedepsit,
Pentru tot răul săvârșit
Când i-a ucis pe ai săi frați –
Pe cei șaptezeci de bărbați.
57De-asemenea, s-a mai văzut
Că răul ce a fost făcut
De către-aceia care sânt
Pe al Sihemului pământ,
N-a fost uitat – cum au gândit –
Căci Dumnezeu i-a pedepsit.
Blestemul lui Iotam – cel care,
Pe Ierubal, tată, îl are –
Blestemul care l-a rostit,
Față de ei, s-a împlinit.
Selectat acum:
Judecătorii 9: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca