Ieremia 17
17
1„Păcatul ce l-a săvârșit
Casa lui Iuda, negreșit,
Nu este nicidecum uitat,
Ci el adânc e încrustat
Pe tabla inimilor lor
Și coarnele altarelor,
Cu un priboi de fier bătut,
Cu vârf din diamant făcut.
2Cum de copii grijă vădesc,
Asemenea ei se gândesc
La ai lor idoli, la altare,
La Astartee. Fiecare,
La aste lucruri, se gândește
Când sub copaci verzi se găsește,
Sau când ajunge-ntâmplător,
Pe culmile dealurilor.
3Iată că Eu las ca să cadă
Întregul Meu munte, drept paradă;
La fel și câmpurile sale,
Averile caselor tale,
Cu înălțimi și visterii.
Pradă vor fi toate, să știi,
Pe tot al tău întreg ținut,
Pentru ceea ce ai făcut,
Pentru că ai păcătuit!
4Ceea ce tu ai moștenit –
Prin bunătatea Mea cea mare –
Îți voi lua, fără cruțare.
Am să te fac să îi slujești
Pe cei pe cari îi dușmănești.
Iată că te voi scoate-afară
Și te voi duce într-o țară
Îndepărtată, neștiută,
Ce nu îți este cunoscută.
Tu ai aprins focul pe care
Apriga Mea mânie-l are.
Îl faci să ardă-ntotdeauna,
Căci ai păcătuit într-una.”
5„Domnul, astfel, a cuvântat:
„Mereu să fie blestemat
Omul acel ce va avea,
Pusă în om, încrederea
Și care sprijin și-ajutor
Așteaptă de la muritor
Și își abate, tot mereu,
Inima, de la Dumnezeu!
6Omul acela, negreșit,
Este ca un nenorocit
Care se află în pustie
Și nici nu vede, nici nu știe
Când fericirea se arată,
Căci a lui casă-i așezată
În locuri arse, pustiite,
Care nu pot fi locuite,
Într-un pământ sterp și sărat.
7Să fie binecuvântat
Omul care își va avea,
În Dumnezeu, încrederea
Și ne-ncetat se dovedește
Că-n Domnul doar, nădăjduiește!
8Pentru că un astfel de om
Este asemeni unui pom
Cari lângă ape e sădit.
În rădăcini e întărit,
Căci ele către râu se-ntind.
Căldurile nu îl cuprind
Când focul arșițelor vine.
Al său frunziș verde se ține.
Seceta, el n-o ia în seamă,
Căci n-are de ce să se teamă.
Când arșița, tot, ofilește,
Doar el, nestingherit, rodește.”
9„Inima e înșelătoare
Și-asemenea rău voitoare.
E cineva cari ar putea
Să știe ce se-ascunde-n ea?”
10„Eu, Domnul – cel care veghez
Întotdeauna – cercetez
Adâncul inimii. Doar Eu
Încerc rărunchii, tot mereu,
Și plată-i dau la fiecare,
După purtarea ce o are.
Astfel, răsplata tuturor
E dată după rodul lor.”
11Cum potârnichile clocesc
Ouă care se dovedesc
Că nu sunt ale lor, la fel
Se va-ntâmpla cu omu-acel
Cari pe nedrept a adunat
Mari bogății, neîncetat.
Când zilele-i sunt jumătate,
El le va părăsi pe toate
Și-o să se vadă-apoi – vă spun –
Că este doar un biet nebun.
12Jilț de domnie încărcat
De mare slavă, așezat
De la-nceputuri pe pământ,
Loc al Locașului cel sfânt,
13Doamne, nădejdea cea pe care
Neamul lui Israel o are!
Cei ce Te părăsesc pe Tine
Acoperiți sunt, de rușine.”
„Cei care, de la Mine, cată –
Necontenit – să se abată,
Scriși au să fie, pe pământ,
Că-L părăsesc pe Domnul Sfânt,
Pe Cel care – din veșnicie –
Este izvor de apă vie.”
14„Doamne mă vindecă, de-ndat’,
Și-atuncea fi-voi vindecat!
Mă mântuiește, negreșit,
Și-atuncea fi-voi mântuit!
Căci pentru mine, Domnul meu,
Slavă, doar Tu îmi ești, mereu!
15Iată că ei m-au căutat
Și-n acest fel, au cuvântat:
„Unde-i Cuvântul Domnului?
Să se-mplinească spusa Lui!”
16Tu știi, prea bine, cât de mult
Voit-am eu să Te ascult.
M-am dovedit ascultător
Și am primit să fiu păstor.
N-am vrut să vină, peste fire,
Zilele de nenorocire.
Doamne, Tu știi că – negreșit –
Lucrul acest nu l-am dorit.
Cuvintele spuse de mine
Știute sunt de către Tine.
17De-aceea Doamne, să nu-mi fii
Pricini de groază, căci Tu știi
Precum că ești a mea scăpare,
În vremile de strâmtorare!
18Cei ce mă prigonesc pe mine,
Plini să ajungă, de rușine,
Dar eu să nu fiu rușinat!
De-asemeni Doamne, Te-am rugat
Să nu mă faci să tremur eu,
Ci ei să tremure mereu!
Doamne, adu asupra lor,
Ziua nenorocirilor
Și să-i lovească-ntr-o clipită
A Ta urgie, îndoită!”
Sfințirea Sabatului
19„Domnul la mine a venit
Și-n felu-acesta mi-a vorbit:
„Du-te la porțile pe care
Intră și ies aceia care
Se dovedesc a fi-mpărați
Și sunt în Iuda-ncoronați.
Du-te la porțile pe care
Ierusalimu-n zid le are.
La porțile poporului,
Du-te și astfel să le spui:
20„Voi, ai lui Iuda împărați,
Voi cei care în Iuda stați
Sau în Ierusalim veniți
Și aste porți le folosiți,
Haideți în fața Domnului,
Să auziți Cuvântul Lui!
21„Așa a zis Domnul: „Luați
Seama la voi și nu purtați
Poveri, în ziua de Sabat.
Nu săvârșiți acest păcat,
Iar în Ierusalim, apoi,
Să nu intrați, cu ele, voi.
22Să nu scoateți nici o povară,
Din ale voastre case-afară,
Când e Sabat, căci nimeni n-are
Voie, să facă vreo lucrare.
Sabatul, trebuie să știți,
Neîncetat, să îl sfințiți,
După porunca ce-a fost dată
Părinților voștri, odată!”
23Dar ei, însă, n-au ascultat
Și nici aminte n-au luat,
Ci gâtul și-a înțepenit
Și-nvățături nu au primit.
24Dar dacă Mă veți asculta,
Dacă apoi nu veți purta
Poverile nenumărate
Spre-a le aduce în cetate
Când este ziua de Sabat
Ca să nu faceți un păcat,
Dacă-n Sabat nimeni nu are
Să săvârșească vreo lucrare
Și dacă voi aveți să știți,
Sabatul Meu, să îl sfințiți,
25Atuncea voi o să puteți,
Cu ochii voștri să vedeți
Cum pe aceste porți aflate
Chiar la intrarea în cetate,
Trec voievozi și împărați
Care apoi sunt așezați
Pe al lui David jilț domnesc.
Când, în cetate, ei sosesc,
Își vor aduce cai și cară
Și-i va-nsoți întreaga țară,
Căci locuit are să fie
Ierusalimul, pe vecie.
26Veni-vor din vecinătate
Și din cetățile aflate
În Iuda. Apoi, alții vin
Din țară de la Beniamin,
De pe-ale munților cărări,
Din văi, dar și din depărtări
Ce sunt în miazăzi aflate.
Veni-vor în astă cetate,
Jertfe să dea – cari se socot
A fi drept ardere de tot –
S-aducă daruri de mâncare,
Să dea tămâie fiecare,
S-aducă daruri cu menire
De jertfă pentru mulțumire,
Mereu, la Casa Domnului,
Spre slava și spre cinstea Lui.
27Dar dacă nu Mă ascultați
Și-a Mea poruncă o călcați,
Cărând poveri nenumărate
Ce le aduceți în cetate –
Chiar de Sabat – și nu voiți,
Al Meu Sabat să îl sfințiți,
Atuncea – chiar în acest loc –
La porțile cetății, foc
Am să aprind. El se va-ntinde,
Ierusalimu-l va cuprinde,
Arzând casele minunate
Care se află în cetate.
Ierusalimul se va-ncinge,
Căci focul nu se va mai stinge.”
Selectat acum:
Ieremia 17: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Ieremia 17
17
1„Păcatul ce l-a săvârșit
Casa lui Iuda, negreșit,
Nu este nicidecum uitat,
Ci el adânc e încrustat
Pe tabla inimilor lor
Și coarnele altarelor,
Cu un priboi de fier bătut,
Cu vârf din diamant făcut.
2Cum de copii grijă vădesc,
Asemenea ei se gândesc
La ai lor idoli, la altare,
La Astartee. Fiecare,
La aste lucruri, se gândește
Când sub copaci verzi se găsește,
Sau când ajunge-ntâmplător,
Pe culmile dealurilor.
3Iată că Eu las ca să cadă
Întregul Meu munte, drept paradă;
La fel și câmpurile sale,
Averile caselor tale,
Cu înălțimi și visterii.
Pradă vor fi toate, să știi,
Pe tot al tău întreg ținut,
Pentru ceea ce ai făcut,
Pentru că ai păcătuit!
4Ceea ce tu ai moștenit –
Prin bunătatea Mea cea mare –
Îți voi lua, fără cruțare.
Am să te fac să îi slujești
Pe cei pe cari îi dușmănești.
Iată că te voi scoate-afară
Și te voi duce într-o țară
Îndepărtată, neștiută,
Ce nu îți este cunoscută.
Tu ai aprins focul pe care
Apriga Mea mânie-l are.
Îl faci să ardă-ntotdeauna,
Căci ai păcătuit într-una.”
5„Domnul, astfel, a cuvântat:
„Mereu să fie blestemat
Omul acel ce va avea,
Pusă în om, încrederea
Și care sprijin și-ajutor
Așteaptă de la muritor
Și își abate, tot mereu,
Inima, de la Dumnezeu!
6Omul acela, negreșit,
Este ca un nenorocit
Care se află în pustie
Și nici nu vede, nici nu știe
Când fericirea se arată,
Căci a lui casă-i așezată
În locuri arse, pustiite,
Care nu pot fi locuite,
Într-un pământ sterp și sărat.
7Să fie binecuvântat
Omul care își va avea,
În Dumnezeu, încrederea
Și ne-ncetat se dovedește
Că-n Domnul doar, nădăjduiește!
8Pentru că un astfel de om
Este asemeni unui pom
Cari lângă ape e sădit.
În rădăcini e întărit,
Căci ele către râu se-ntind.
Căldurile nu îl cuprind
Când focul arșițelor vine.
Al său frunziș verde se ține.
Seceta, el n-o ia în seamă,
Căci n-are de ce să se teamă.
Când arșița, tot, ofilește,
Doar el, nestingherit, rodește.”
9„Inima e înșelătoare
Și-asemenea rău voitoare.
E cineva cari ar putea
Să știe ce se-ascunde-n ea?”
10„Eu, Domnul – cel care veghez
Întotdeauna – cercetez
Adâncul inimii. Doar Eu
Încerc rărunchii, tot mereu,
Și plată-i dau la fiecare,
După purtarea ce o are.
Astfel, răsplata tuturor
E dată după rodul lor.”
11Cum potârnichile clocesc
Ouă care se dovedesc
Că nu sunt ale lor, la fel
Se va-ntâmpla cu omu-acel
Cari pe nedrept a adunat
Mari bogății, neîncetat.
Când zilele-i sunt jumătate,
El le va părăsi pe toate
Și-o să se vadă-apoi – vă spun –
Că este doar un biet nebun.
12Jilț de domnie încărcat
De mare slavă, așezat
De la-nceputuri pe pământ,
Loc al Locașului cel sfânt,
13Doamne, nădejdea cea pe care
Neamul lui Israel o are!
Cei ce Te părăsesc pe Tine
Acoperiți sunt, de rușine.”
„Cei care, de la Mine, cată –
Necontenit – să se abată,
Scriși au să fie, pe pământ,
Că-L părăsesc pe Domnul Sfânt,
Pe Cel care – din veșnicie –
Este izvor de apă vie.”
14„Doamne mă vindecă, de-ndat’,
Și-atuncea fi-voi vindecat!
Mă mântuiește, negreșit,
Și-atuncea fi-voi mântuit!
Căci pentru mine, Domnul meu,
Slavă, doar Tu îmi ești, mereu!
15Iată că ei m-au căutat
Și-n acest fel, au cuvântat:
„Unde-i Cuvântul Domnului?
Să se-mplinească spusa Lui!”
16Tu știi, prea bine, cât de mult
Voit-am eu să Te ascult.
M-am dovedit ascultător
Și am primit să fiu păstor.
N-am vrut să vină, peste fire,
Zilele de nenorocire.
Doamne, Tu știi că – negreșit –
Lucrul acest nu l-am dorit.
Cuvintele spuse de mine
Știute sunt de către Tine.
17De-aceea Doamne, să nu-mi fii
Pricini de groază, căci Tu știi
Precum că ești a mea scăpare,
În vremile de strâmtorare!
18Cei ce mă prigonesc pe mine,
Plini să ajungă, de rușine,
Dar eu să nu fiu rușinat!
De-asemeni Doamne, Te-am rugat
Să nu mă faci să tremur eu,
Ci ei să tremure mereu!
Doamne, adu asupra lor,
Ziua nenorocirilor
Și să-i lovească-ntr-o clipită
A Ta urgie, îndoită!”
Sfințirea Sabatului
19„Domnul la mine a venit
Și-n felu-acesta mi-a vorbit:
„Du-te la porțile pe care
Intră și ies aceia care
Se dovedesc a fi-mpărați
Și sunt în Iuda-ncoronați.
Du-te la porțile pe care
Ierusalimu-n zid le are.
La porțile poporului,
Du-te și astfel să le spui:
20„Voi, ai lui Iuda împărați,
Voi cei care în Iuda stați
Sau în Ierusalim veniți
Și aste porți le folosiți,
Haideți în fața Domnului,
Să auziți Cuvântul Lui!
21„Așa a zis Domnul: „Luați
Seama la voi și nu purtați
Poveri, în ziua de Sabat.
Nu săvârșiți acest păcat,
Iar în Ierusalim, apoi,
Să nu intrați, cu ele, voi.
22Să nu scoateți nici o povară,
Din ale voastre case-afară,
Când e Sabat, căci nimeni n-are
Voie, să facă vreo lucrare.
Sabatul, trebuie să știți,
Neîncetat, să îl sfințiți,
După porunca ce-a fost dată
Părinților voștri, odată!”
23Dar ei, însă, n-au ascultat
Și nici aminte n-au luat,
Ci gâtul și-a înțepenit
Și-nvățături nu au primit.
24Dar dacă Mă veți asculta,
Dacă apoi nu veți purta
Poverile nenumărate
Spre-a le aduce în cetate
Când este ziua de Sabat
Ca să nu faceți un păcat,
Dacă-n Sabat nimeni nu are
Să săvârșească vreo lucrare
Și dacă voi aveți să știți,
Sabatul Meu, să îl sfințiți,
25Atuncea voi o să puteți,
Cu ochii voștri să vedeți
Cum pe aceste porți aflate
Chiar la intrarea în cetate,
Trec voievozi și împărați
Care apoi sunt așezați
Pe al lui David jilț domnesc.
Când, în cetate, ei sosesc,
Își vor aduce cai și cară
Și-i va-nsoți întreaga țară,
Căci locuit are să fie
Ierusalimul, pe vecie.
26Veni-vor din vecinătate
Și din cetățile aflate
În Iuda. Apoi, alții vin
Din țară de la Beniamin,
De pe-ale munților cărări,
Din văi, dar și din depărtări
Ce sunt în miazăzi aflate.
Veni-vor în astă cetate,
Jertfe să dea – cari se socot
A fi drept ardere de tot –
S-aducă daruri de mâncare,
Să dea tămâie fiecare,
S-aducă daruri cu menire
De jertfă pentru mulțumire,
Mereu, la Casa Domnului,
Spre slava și spre cinstea Lui.
27Dar dacă nu Mă ascultați
Și-a Mea poruncă o călcați,
Cărând poveri nenumărate
Ce le aduceți în cetate –
Chiar de Sabat – și nu voiți,
Al Meu Sabat să îl sfințiți,
Atuncea – chiar în acest loc –
La porțile cetății, foc
Am să aprind. El se va-ntinde,
Ierusalimu-l va cuprinde,
Arzând casele minunate
Care se află în cetate.
Ierusalimul se va-ncinge,
Căci focul nu se va mai stinge.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca