Iov 15
15
A doua cuvântare a lui Elifaz
1Iov a sfârșit de cuvântat.
Prietenii l-au ascultat
În liniște, iar Elifaz
Și-a ridicat al său obraz,
Spre el, și astfel i-a vorbit:
2„Să fie, oare, potrivit,
Să dea răspuns, cu multă artă,
Un înțelept, însă deșartă
Să fie-nțelepciunea lui?
Ca vântul răsăritului,
Are să-și umfle pieptul el?
3Se apără-nțeleptu-acel,
Doar prin cuvinte fără rost,
Prin cuvântări care n-au fost
Folositoare la nimic?
4Tu, însă, nimicești – îți zic –
Teama de-al nostru Dumnezeu,
Evlavia care, mereu,
5I-o datorăm. Nelegiuirea
Gura-ți conduce; iar vorbirea
Pe care noi ți-am ascultat-o,
Pare că ai împrumutat-o
De la vicleni. Nu te uita!
6Căci nu noi, ci chiar gura ta
Te osândește. Îți vorbesc
Și-n contra ta mărturisesc
7Buzele tale. Ești tu, oare,
Cel cari întâietate are?
Ești primul care a văzut
Lumina? Oare ești născut
‘Nainte să se fi-nălțat
Dealuri și munți? Sau tu ai stat
În adunarea Domnului?
8Ai fost la sfaturile Lui,
Și-nțelepciune ai sorbit
Din toate câte s-au vorbit?
9Ce știi, ca să nu știm și noi?
Ai, oare, cunoștințe noi,
Pe care nu le-am dobândit?
10Se poate. Dar le-au auzit,
Desigur, alții. Precum știți,
Avem bătrâni mai înziliți
Decât al tău părinte-a fost.
Deci iată, n-are nici un rost
Să credem că ai întâlnit
Ceva ce nu s-a pomenit,
Căci orice s-ar fi întâmplat,
Bătrânii – sigur – au aflat
11‘Nainte-ți. Puțin lucru, oare,
Sunt mângâierile pe care
Ți le dă Domnul, orișicând,
Și vorbele ce-atât de blând,
Acuma, ție îți vorbesc?…
12Dar încotro – iată-ndrăznesc
Să-ntreb – inima te îndeamnă?
Privirea-ți țintă, ce înseamnă?
13Oare-mpotriva Domnului,
Mânia-ți este? Contra Lui
Sunt vorbele necugetate,
Potop, de gura-ți revărsate?
14„Ce-i omul, pentru-a fi curat?
Poate cel care s-a-ntrupat
Dintr-o femeie pământeană,
Să fie fără de prihană?
15Iar dacă Domnul nu se-ncrede
În sfinții Săi, și dacă vede
Necurăția cerului,
16Atunci ființa omului
Mult mai puțin apreciată
Are a fi, căci e stricată,
Omul sorbind cu bună știre –
Ca apa – din nelegiuire.”
17Ascultă-mă, căci iată, vreau,
Învățătură să îți dau!
18Am să vă spun ce-am constatat;
Tot ce-am văzut, ce-au arătat
Cei înțelepți – ce au vorbit,
Tot ceea ce-au descoperit,
Ceea ce din părinți aflară
19Căci ei primit-au astă țară
Ca să o aibă-n stăpânire,
Iar printre ei, n-avem de știre
Că vreun străin s-ar fi aflat.
20„Omul cel rău e-nspăimântat;
Anii ce-i are de trăit
Sunt, pentru cel nelegiuit,
21Plini de neliniști. Temeri vechi
Îi țipă-ntruna, în urechi
Și-n plinul fericirii lui,
Mâna pustiitorului,
Asupra sa, are să cadă.
22El, îngrozit, are să vadă
Amenințarea sabiei.
Pătruns fiind de teama ei,
El este deznădăjduit,
Căci orișicât și-ar fi dorit,
De întuneric, n-o să scape.
23Sudori îl scaldă-n val de ape,
Aleargă-n colo și încoace,
Urzește intrigi, planuri coace
Doar ca să capete o pâine.
Dar știe că va fi un mâine
În care este așteptat,
În care nu va fi iertat
De-a întunericului zi.
24Se teme și-oricât s-ar păzi,
Necazul și neliniștea,
Ce-l înspăimântă, vor cădea
Asupră-i, ca un împărat
Gata de luptă, înarmat.
25Căci ridicat-a mâna lui,
Chiar împotriva Domnului;
Și astfel, s-a împotrivit
Celui Puternic și-a-ndrăznit
26Ca să găsească el, o cale,
Scoasă din bezna minții sale,
Prin cari, cu scuturile lui,
Să stea-mpotriva Domnului
Și-apoi să poată-n acest fel,
Să năvălească peste El,
Trecând peste al Său hotar.
27Grăsimea-i scaldă fața, iar
Osânza, coapsa, i-a umplut;
28Drept locuințe, a avut
Cetățile ce-s nimicite
Și numai case părăsite,
Urmând să fie dărâmate.
29Să-și înmulțească, nu mai poate,
Averea, căci nu va mai crește;
Nici bogăția nu-i sporește;
Ea n-are să se mai întindă,
Pământ întins ca să cuprindă.
30Din întuneric, n-o să poată
Ca să mai iasă, niciodată.
Mlădița lui are să ardă
În flăcări și o să îl piardă
Domnul, cu-a gurii Lui suflare.
31Cel cari, în rău, nădejde are,
Va fi-nșelat și negreșit,
Cu rău doar, fi-va răsplătit.
32Răsplata sa are să vină,
Iar el o va simți deplină,
Mai înainte să-și sfârșească
Viața de-aici. N-o să-nverzească
33Ramura lui. Are să fie,
La fel precum este o vie
Pe care despuiată-o vezi,
De ale sale roade, verzi;
Ca un măslin, de vânt bătut,
Căruia floarea i-a căzut.
34Casa nelegiuitului,
Stearpă, va fi, iar omului
Celui viclean, rău și stricat,
De foc, cortu-i va fi mâncat.
35El, răutăți doar, zămislește
Și naște rău; în sân dospește –
Ca aluatul într-o oală –
Doar roade care îl înșeală.”
Selectat acum:
Iov 15: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Iov 15
15
A doua cuvântare a lui Elifaz
1Iov a sfârșit de cuvântat.
Prietenii l-au ascultat
În liniște, iar Elifaz
Și-a ridicat al său obraz,
Spre el, și astfel i-a vorbit:
2„Să fie, oare, potrivit,
Să dea răspuns, cu multă artă,
Un înțelept, însă deșartă
Să fie-nțelepciunea lui?
Ca vântul răsăritului,
Are să-și umfle pieptul el?
3Se apără-nțeleptu-acel,
Doar prin cuvinte fără rost,
Prin cuvântări care n-au fost
Folositoare la nimic?
4Tu, însă, nimicești – îți zic –
Teama de-al nostru Dumnezeu,
Evlavia care, mereu,
5I-o datorăm. Nelegiuirea
Gura-ți conduce; iar vorbirea
Pe care noi ți-am ascultat-o,
Pare că ai împrumutat-o
De la vicleni. Nu te uita!
6Căci nu noi, ci chiar gura ta
Te osândește. Îți vorbesc
Și-n contra ta mărturisesc
7Buzele tale. Ești tu, oare,
Cel cari întâietate are?
Ești primul care a văzut
Lumina? Oare ești născut
‘Nainte să se fi-nălțat
Dealuri și munți? Sau tu ai stat
În adunarea Domnului?
8Ai fost la sfaturile Lui,
Și-nțelepciune ai sorbit
Din toate câte s-au vorbit?
9Ce știi, ca să nu știm și noi?
Ai, oare, cunoștințe noi,
Pe care nu le-am dobândit?
10Se poate. Dar le-au auzit,
Desigur, alții. Precum știți,
Avem bătrâni mai înziliți
Decât al tău părinte-a fost.
Deci iată, n-are nici un rost
Să credem că ai întâlnit
Ceva ce nu s-a pomenit,
Căci orice s-ar fi întâmplat,
Bătrânii – sigur – au aflat
11‘Nainte-ți. Puțin lucru, oare,
Sunt mângâierile pe care
Ți le dă Domnul, orișicând,
Și vorbele ce-atât de blând,
Acuma, ție îți vorbesc?…
12Dar încotro – iată-ndrăznesc
Să-ntreb – inima te îndeamnă?
Privirea-ți țintă, ce înseamnă?
13Oare-mpotriva Domnului,
Mânia-ți este? Contra Lui
Sunt vorbele necugetate,
Potop, de gura-ți revărsate?
14„Ce-i omul, pentru-a fi curat?
Poate cel care s-a-ntrupat
Dintr-o femeie pământeană,
Să fie fără de prihană?
15Iar dacă Domnul nu se-ncrede
În sfinții Săi, și dacă vede
Necurăția cerului,
16Atunci ființa omului
Mult mai puțin apreciată
Are a fi, căci e stricată,
Omul sorbind cu bună știre –
Ca apa – din nelegiuire.”
17Ascultă-mă, căci iată, vreau,
Învățătură să îți dau!
18Am să vă spun ce-am constatat;
Tot ce-am văzut, ce-au arătat
Cei înțelepți – ce au vorbit,
Tot ceea ce-au descoperit,
Ceea ce din părinți aflară
19Căci ei primit-au astă țară
Ca să o aibă-n stăpânire,
Iar printre ei, n-avem de știre
Că vreun străin s-ar fi aflat.
20„Omul cel rău e-nspăimântat;
Anii ce-i are de trăit
Sunt, pentru cel nelegiuit,
21Plini de neliniști. Temeri vechi
Îi țipă-ntruna, în urechi
Și-n plinul fericirii lui,
Mâna pustiitorului,
Asupra sa, are să cadă.
22El, îngrozit, are să vadă
Amenințarea sabiei.
Pătruns fiind de teama ei,
El este deznădăjduit,
Căci orișicât și-ar fi dorit,
De întuneric, n-o să scape.
23Sudori îl scaldă-n val de ape,
Aleargă-n colo și încoace,
Urzește intrigi, planuri coace
Doar ca să capete o pâine.
Dar știe că va fi un mâine
În care este așteptat,
În care nu va fi iertat
De-a întunericului zi.
24Se teme și-oricât s-ar păzi,
Necazul și neliniștea,
Ce-l înspăimântă, vor cădea
Asupră-i, ca un împărat
Gata de luptă, înarmat.
25Căci ridicat-a mâna lui,
Chiar împotriva Domnului;
Și astfel, s-a împotrivit
Celui Puternic și-a-ndrăznit
26Ca să găsească el, o cale,
Scoasă din bezna minții sale,
Prin cari, cu scuturile lui,
Să stea-mpotriva Domnului
Și-apoi să poată-n acest fel,
Să năvălească peste El,
Trecând peste al Său hotar.
27Grăsimea-i scaldă fața, iar
Osânza, coapsa, i-a umplut;
28Drept locuințe, a avut
Cetățile ce-s nimicite
Și numai case părăsite,
Urmând să fie dărâmate.
29Să-și înmulțească, nu mai poate,
Averea, căci nu va mai crește;
Nici bogăția nu-i sporește;
Ea n-are să se mai întindă,
Pământ întins ca să cuprindă.
30Din întuneric, n-o să poată
Ca să mai iasă, niciodată.
Mlădița lui are să ardă
În flăcări și o să îl piardă
Domnul, cu-a gurii Lui suflare.
31Cel cari, în rău, nădejde are,
Va fi-nșelat și negreșit,
Cu rău doar, fi-va răsplătit.
32Răsplata sa are să vină,
Iar el o va simți deplină,
Mai înainte să-și sfârșească
Viața de-aici. N-o să-nverzească
33Ramura lui. Are să fie,
La fel precum este o vie
Pe care despuiată-o vezi,
De ale sale roade, verzi;
Ca un măslin, de vânt bătut,
Căruia floarea i-a căzut.
34Casa nelegiuitului,
Stearpă, va fi, iar omului
Celui viclean, rău și stricat,
De foc, cortu-i va fi mâncat.
35El, răutăți doar, zămislește
Și naște rău; în sân dospește –
Ca aluatul într-o oală –
Doar roade care îl înșeală.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca