Iov 14
14
1„Omul care a fost născut
Dintr-o femeie, a avut
O viață scurtă, însă plină
2De greutăți; și o să vină
O zi în care e tăiat,
Ca floarea. Deci a alergat
Zadarnic: iată-l, a pierit
Ca umbra – biet nenorocit.
3Asupra lui, Ți-ai îndreptat
Ochii? Pe mine m-ai chemat
Pârât, la a Ta judecată?!
4Dintr-o ființă necurată
Ieși-va oare-un om curat?
5Nicicând! Deci, de i-ai numărat
Lunile vieții, hotărând
Numărul zilelor, și când
Peste hotarul însemnat
De Tine, știi că niciodat’
Nu va putea să treacă el,
6Atunci – de la omul acel –
Întoarce-Ți Tu, al Tău obraz
Și dă-i sărmanului răgaz,
Ca măcar bucuria care
Un simbriaș, trudind, o are
Când ziua muncii s-a sfârșit,
S-o guste omul oropsit.
7Copacul tot nădăjduiește:
Când e tăiat, el odrăslește
Din nou, și iarăși dă lăstari,
Din care cresc alți copaci mari.
8Când e bătrână rădăcina
Și-i piere în pământ tulpina,
9Copacul iarăși înverzește –
Cu ramuri noi se-mpodobește
Părând, din nou, a fi sădit –
Numai o clipă de-a simțit
10Mirosul apei. Însă omul
Nu e la fel precum e pomul,
Ci el – când moartea l-a cuprins –
De-a pururea rămâne-ntins.
Și cât de mult aș vrea să știu:
Omul, dacă nu mai e viu –
După ce sufletul și-a dat –
Unde e oare el, plecat?
11Cum piere apa lacului,
Cum seacă apa râului,
12Așa și omul e culcat
Și-n veci nu este deșteptat.
Cât cerul o să dăinuiască,
El n-are să se mai trezească,
13Din somnul său. De aș pătrunde
În umbra morții! M-aș ascunde
Acolo, de a Ta furie,
Sau – până timpul o să vie,
În care să Îți amintești,
De mine – să mă învelești
Și-astfel să fiu adăpostit.
14Dacă cel care a murit
Să învieze ar putea,
Atunci doar și nădejdea mea
S-ar întări în suferință
Și-ar sprijini a mea ființă,
Până când îi va fi schimbată
Starea în care e aflată.
15Atunci, Tu m-ai chema de unde
Mă aflu, iar eu Ți-aș răspunde,
Când de lucrarea mâinii Tale
Îți va fi dor. Găsești cu cale,
16Mereu, ca să mă urmărești.
Privirile Îți pironești
Numai peste al meu păcat,
Iar pașii mi i-ai numărat.
17Călcări de lege săvârșite,
Iată, îmi sunt pecetluite,
Căci în mănunchiuri mi le legi
Și-mi născocești fărădelegi.
18Așa cum muntele-a murit
Surpându-se, cum a pierit,
Din locul ei din veac, o stâncă,
19Cum apa, piatra, o mănâncă,
Cum duce apa râului
Pământul, așa omului,
Nădejdea, Tu i-o nimicești.
20Într-una, Tu îl urmărești
Și doar când i-ai schimonosit
Fața, abia l-ai slobozit.
21Când fiii săi ajung să fie
În cinste puși, el n-o să știe;
Dacă sunt înjosiți, la fel,
Căci tot nimic nu va ști el.
22Durerea nu-i simțită-n grup,
Ci omul doar în al său trup –
Doar pentru sine – o simțește;
De-asemenea, singur trăiește
Tristeți, prin timpuri adunate,
Și-n al său suflet îngropate.”
Selectat acum:
Iov 14: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Iov 14
14
1„Omul care a fost născut
Dintr-o femeie, a avut
O viață scurtă, însă plină
2De greutăți; și o să vină
O zi în care e tăiat,
Ca floarea. Deci a alergat
Zadarnic: iată-l, a pierit
Ca umbra – biet nenorocit.
3Asupra lui, Ți-ai îndreptat
Ochii? Pe mine m-ai chemat
Pârât, la a Ta judecată?!
4Dintr-o ființă necurată
Ieși-va oare-un om curat?
5Nicicând! Deci, de i-ai numărat
Lunile vieții, hotărând
Numărul zilelor, și când
Peste hotarul însemnat
De Tine, știi că niciodat’
Nu va putea să treacă el,
6Atunci – de la omul acel –
Întoarce-Ți Tu, al Tău obraz
Și dă-i sărmanului răgaz,
Ca măcar bucuria care
Un simbriaș, trudind, o are
Când ziua muncii s-a sfârșit,
S-o guste omul oropsit.
7Copacul tot nădăjduiește:
Când e tăiat, el odrăslește
Din nou, și iarăși dă lăstari,
Din care cresc alți copaci mari.
8Când e bătrână rădăcina
Și-i piere în pământ tulpina,
9Copacul iarăși înverzește –
Cu ramuri noi se-mpodobește
Părând, din nou, a fi sădit –
Numai o clipă de-a simțit
10Mirosul apei. Însă omul
Nu e la fel precum e pomul,
Ci el – când moartea l-a cuprins –
De-a pururea rămâne-ntins.
Și cât de mult aș vrea să știu:
Omul, dacă nu mai e viu –
După ce sufletul și-a dat –
Unde e oare el, plecat?
11Cum piere apa lacului,
Cum seacă apa râului,
12Așa și omul e culcat
Și-n veci nu este deșteptat.
Cât cerul o să dăinuiască,
El n-are să se mai trezească,
13Din somnul său. De aș pătrunde
În umbra morții! M-aș ascunde
Acolo, de a Ta furie,
Sau – până timpul o să vie,
În care să Îți amintești,
De mine – să mă învelești
Și-astfel să fiu adăpostit.
14Dacă cel care a murit
Să învieze ar putea,
Atunci doar și nădejdea mea
S-ar întări în suferință
Și-ar sprijini a mea ființă,
Până când îi va fi schimbată
Starea în care e aflată.
15Atunci, Tu m-ai chema de unde
Mă aflu, iar eu Ți-aș răspunde,
Când de lucrarea mâinii Tale
Îți va fi dor. Găsești cu cale,
16Mereu, ca să mă urmărești.
Privirile Îți pironești
Numai peste al meu păcat,
Iar pașii mi i-ai numărat.
17Călcări de lege săvârșite,
Iată, îmi sunt pecetluite,
Căci în mănunchiuri mi le legi
Și-mi născocești fărădelegi.
18Așa cum muntele-a murit
Surpându-se, cum a pierit,
Din locul ei din veac, o stâncă,
19Cum apa, piatra, o mănâncă,
Cum duce apa râului
Pământul, așa omului,
Nădejdea, Tu i-o nimicești.
20Într-una, Tu îl urmărești
Și doar când i-ai schimonosit
Fața, abia l-ai slobozit.
21Când fiii săi ajung să fie
În cinste puși, el n-o să știe;
Dacă sunt înjosiți, la fel,
Căci tot nimic nu va ști el.
22Durerea nu-i simțită-n grup,
Ci omul doar în al său trup –
Doar pentru sine – o simțește;
De-asemenea, singur trăiește
Tristeți, prin timpuri adunate,
Și-n al său suflet îngropate.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca