Iov 30
30
1„Și-acuma!… Am ajuns de râs,
La cei care mai tineri îs
Decât sunt eu, pe-ai căror tați,
Buni – ca să fie așezați –
Nu-i socoteam nici ca să stea
Cu câinii de la turma mea.
2La ce dar, mi-ar fi folosit
Puterea lor, când negreșit,
Nu ajungeau la bătrânețe?
3Slabi și săraci, cu-ale lor fețe
De foame supte și sfrijite,
Aleargă-n locuri părăsite
Care de mult au fost uitate,
Fiind acum pustii, uscate.
4Smulg ierburi de lângă copaci,
Fiind atâta de săraci
Încât în loc de pâine au
Doar rădăcină de bucsau;
5Și nu-i destul că-s oropsiți,
Dar sunt, din lume, izgoniți
Și oamenii strigă cu toți,
La ei, ca după niște hoți.
6În văgăune locuiesc;
În peșteri se adăpostesc.
7Prin mărăcini stau rătăcite,
8Biete ființe oropsite,
Sărmane și-aruncate-afară
De-ai lor, din propria lor țară.
9Acum, acești oameni, pe mine –
Cum singuri vedeți și voi bine –
Mă pun în cântecele lor.
Batjocură sunt, tuturor!
10Iată dar, cine mă urăște,
Cine-i cel cari mă ocărăște
Și cel care mă scuipă-n față –
Fără rușine – în piață.
11Aceștia toți nu se sfiesc
Să mă apese; mă-njosesc,
Pentru că frâul și-au pierdut.
12Pe toți aceștia i-am văzut
Că-n dreapta mi s-au ridicat.
Toți ticăloșii s-au sculat
Și-acum îmi strâng picioarele
Și își croiesc cărările
În contră-mi. Numai rău îmi vor,
13Pentru că toată truda lor,
Un singur scop precis doar are:
Cel de-a grăbi a mea pierzare!
Și cine?!… Ei!… Acei căror,
Nimeni nu le-a dat ajutor!
14Ca prin spărtură ei răzbesc
Spre mine, și se năpustesc
În pocnetele provenite
Din zidurile năruite.
15Mă îngrozesc când îmi văd slava
Cum spulberată mi-e, ca pleava
În vânt, cum ca un nor – cu ea –
Se duce fericirea mea.
16Acum, mi-e sufletul secat.
Ziua durerii m-a luat.
17Noaptea, cu frigu-i, mă pătrunde
Și-mi smulge oasele. N-am unde
Să mă ascund, să nu mă vază;
Durerea nu mai încetează.
18Haina-mi – de-atâta suferință –
Lipită-i de a mea ființă
19Ca o cămașă. Dumnezeu
Făcut-a ca să ajung eu,
Cenușă; căci m-a lepădat
Și în noroi m-a aruncat.
20Strig către Tine: nu-mi răspunzi,
De parcă vrei să Te ascunzi!
Stau în picioare, să mă crezi
Când Îți vorbesc, dar nu mă vezi!
21Așteptam milă, de la Tine!
Văd însă, că Te lupți cu mine,
Cu toată forța mâinii Tale!
22Mă salți în sus și-apoi pe ale
Vântului aripi, îmi dai brânci,
Să cad, să mă zdrobesc de stânci,
Și cu-al furtunii vânt voiești,
Ființa, să mi-o nimicești.
23Știu ce-ai să faci: ai să mă iei
Din lume, pentru că Tu vrei
Să mor și-apoi să poposesc
Unde cei vii se întâlnesc.
24Dar cel care se prăpădește
Nu-ntinde mâna? Nu cerșește,
Oare, oricare muritor,
Când la necaz e, ajutor?
25Nu-l plângeam eu, pe necăjit?
Milă, n-aveam de cel lipsit?
26Mă așteptam la fericire,
Dar iată că nenorocire
Doar mi-a venit și-o să-mi mai vină.
Trăgeam nădejde la lumină,
Dar întuneric am primit.
27Că foarte mult am suferit –
Vedeți și voi – e lucru cert.
Chiar măruntaiele mi-au fiert –
Și-mi fierb încă, neîncetat –
Căci iată, am fost apucat
Și de-a durerii zi lovit.
28Întregul corp mi s-a-negrit,
Dar nu de razele de soare.
Mă scol, în plină adunare,
Speriat și strig după-ajutor!
Când mă gândesc, mă înfior
29Căci cu șacalii, frate, sânt,
Iar struții, de pe-acest pământ,
30Îmi sunt tovarăși. Pielea mea
Se înnegrește și din ea,
Mereu, bucăți mi se desprind.
Oasele mele se aprind
31Și se usucă. Ați văzut
Că harfa mi s-a prefăcut
Acum, în instrument de jale,
Iar sunetele din cavale,
Din ce în ce mai triste sânt,
Plângându-mi viața dusă-n vânt.”
Selectat acum:
Iov 30: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca