Iov 4
4
Cuvântarea lui Elifaz către Iov
1Sfârșind Iov vorba, Elifaz
‘Nalță din palme-al său obraz,
2Și zise: „Dacă îndrăznim
Noi, ție – astăzi – să-ți vorbim,
Atunci ai să te superi, oare?
Eu n-am să tac, măi frățioare.
Căci cine ar putea să tacă?
Vorbi-voi, chiar de n-o să-ți placă!
3De multe ori, i-ai învățat
Pe alții și puteri ai dat
Brațelor care-au obosit.
4Cuvântul tău a întărit
Genunchiul slab și-a ridicat
Pe cel care s-a clătinat.
5Și-acuma, ce văd eu? Ei bine,
Ești slab, când e vorba de tine!
Deci tu dacă ai fi atins,
Te tulburi! Oare, nu-n adins,
E frica ta de Dumnezeu?
Nu îți e ea, sprijin, mereu?
6Nădejdile în ce-ți vor sta?
Nu în neprihănirea ta?
7Spune-mi – din câte-ai auzit –
Nevinovatul a pierit?
Sau oamenii neprihăniți
Au fost, vreodată, nimiciți?
8Căci după câte am văzut,
În acest fel li s-a făcut
Doar celor care au arat
Fărădelegi și-au semănat
Nelegiuiri, pe-al lor ogor,
Căci ei seceră roada lor!
9Prinși de suflarea Domnului,
Sub arșița mâniei Lui,
Cei răi – cu toți – sunt nimiciți!
10Iată că dinții sunt zdrobiți
Tuturor puilor de lei.
Leii cei mari, leii acei
Cari spaimă au împrăștiat,
Mugetul și l-au încetat.
11Leul bătrân, lipsit de pradă,
Piere. Leoaica o să-și vadă
Toți puii cum au flămânzit
Și cum, apoi, s-au risipit.”
Toți oamenii sunt vinovați
12„Un gând – cuvânt – s-a furișat
Tiptil, iar eu i-am ascultat
Glasul, pe-aripi de vânt șoptit.
13Eram, atuncea, adormit;
Eram exact în clipa când,
De-a nopții vise, al meu gând,
Puternic, era frământat,
Când omul este cufundat
În somn adânc; eu am simțit
14Atunci, cum groaza m-a lovit,
Cum spaima-n gheare m-a luat,
Cum oasele mi-au tremurat.
15Pe lângă mine a trecut
Un duh… Părul mi s-a făcut
Precum sunt țepii pe arici –
Mi s-a zbârlit. N-am putut nici
Să mai respir când am văzut
16Chipul acel necunoscut,
Când acel glas abia șoptit,
Urechea mea l-a auzit:
17„Nu va fi omul vinovat
Față de Cel ce l-a creat?
Va fi curat și fără vină,
18Când Dumnezeu află pricină
La îngeri – căci și ei greșesc?
Dacă în cei care-L slujesc,
Nu se încrede Dumnezeu –
Găsindu-le greșeli, mereu –
19Cu-atât mai mult, la cei ce sânt
În căși de lut, de pe pământ,
Găsi-va rele; căci zidiți
Sunt din țărână și zdrobiți
Pot fi, ca viermele, ușor.
20Și astfel, tot ce-i muritor,
De dimineață, e lovit,
Iar până-n seară-i nimicit
Și va pieri. Când se sfârșește
Din lume, nu-și mai amintește
Nimeni, de el, căci e uitat.
21Al vieții fir îi e tăiat
Și moare: cât s-a străduit,
Înțelepciune, n-a găsit!”
Selectat acum:
Iov 4: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca