Iov 9
9
Răspunsul lui Iov
1Iov, după ce l-a ascultat,
2A zis: „Este adevărat
Ceea ce-ai spus – o știu, prea bine.
Cum poate omul care vine
În față dar, la Dumnezeu,
Să-și ia dreptatea? – întreb eu.
3De vrea a se certa cu El,
Atunci sărmanul om acel,
Din mia de-ntrebări cu care
Va fi-ntrebat, răspuns nu are
4Pentru nimic. A Domnului
E-nțelepciunea; tot a Lui
Este atotputernicia.
Cine – știindu-I deci, tăria –
Să-I stea-mpotrivă, a-ndrăznit
Și a scăpat nepedepsit?
5Atuncea când e mâniat,
El mută munții. Zdruncinat,
6Pământu-n temelia lui
E, de furia Domnului.
7Puteri, El, peste soare, are:
Când poruncește, nu răsare
Peste înaltul cerului.
El ține, sub pecetea Lui,
8Stelele bolții. El întinde
Cerul. Cu pasul Său, cuprinde
9Întinsul mării. A făcut
Luceafărul ce l-am văzut
Pe boltă seara, ursul mare
Și ralița, sau stele care
În miazănoapte sunt ascunse.
10El, lucruri mari și nepătrunse,
Înfăptuiește, cu dreptate,
Făcând minuni nenumărate.
11Pe lângă mine, a trecut,
Dar ai mei ochi nu L-au văzut.
12De-apucă El, cine-L oprește?
Sau cine oare, îndrăznește
Să-I zică „Ce faci?” Dumnezeu
13Nu-Și trage mâna, ci mereu,
Cei cari mândriei îi slujesc,
Sub El se-apleacă. Să-ndrăznesc
14Să Îi răspund? Limba-mi dezleg,
Dar ce cuvinte să aleg?
15Și de-am dreptate m-aș ascunde,
Căci nu-ndrăznesc de a-I răspunde.
Pot doar, judecătorului,
Eu să mă rog. Deci Domnului
16Dacă mă rog și-s ascultat,
Totuși, nu sunt încredințat
Că Și-a plecat El – Dumnezeu –
Urechea Sa, la glasul meu,
17Căci El, într-una, mă izbește
Și rănile îmi înmulțește,
Fără ca eu să am vreo vină,
Făcând ca din a Lui pricină,
18Să nu răsuflu o clipită
Și-amărăciune să înghită
Sufletul meu, pe săturate.
19Unde să cat, a mea dreptate?
Spuneți-mi, unde pot să merg?
La ce putere să alerg,
Când El este atotputernic?
Sau la dreptate? Cine-i vrednic
Ca să mă apere, pe mine?
20De am dreptate, știu prea bine
Că gura mea mă osândește
Căci El mă învinovățește
Chiar dacă sunt nevinovat.
21Faptul acest e-adevărat:
N-am vină! Mă priviți, în față!
Aflați dar că nu țin la viață!
Ba mai mult: o disprețuiesc!
22Ce-mi pasă mie?! Îndrăznesc
Să spun căci cel nevinovat
Zdrobit e, ca un vinovat.
23O, dacă biciul ar putea,
De-ndată, moartea, să îți dea!…
De felul cum e încercat
Omul care-i nevinovat,
24El râde; iar pământul Său
E dat pe mâna celui rău,
E dat celui nelegiuit.
Tot Domnul a acoperit
Ochii judecătorilor!
25Mai iuți ca un alergător,
Gonesc acum zilele mele,
Dar în nici una dintre ele,
Eu, fericire, n-am văzut.
26Corăbii iuți, ele-au trecut,
Vulturi căzând din zborul lor
Peste uimirea prăzilor.
27Când zic: „Uita-voi suferința
Și întristarea! Am dorința
28Să fiu voios!”, mă îngrozesc
De toate câte pătimesc,
Căci Tu mă scoți tot vinovat.
29Dacă așa sunt judecat,
Oare de ce mă mai trudesc?
Zadarnic mă mai străduiesc!
30Dacă zăpadă am să iau,
Ca să mă spăl și am să-mi dau –
În loc de apă – cu leșie,
Pe mâini, tot rău are să fie,
31Căci în mocirlă, tăvălit
Voi fi de Tine, negreșit!
Și hainele – chiar murdărite –
De mine-atunci, vor fi scârbite!
32El nu e om, precum sunt eu,
Ca să-I răspund, la rândul meu
Și împreună să plecăm,
Să mergem să ne judecăm.
33Nu este nimeni, între noi,
Ca mâna, peste amândoi,
34S-o pună. Iată ce aș vrea:
Să-Și tragă, de de-asupra mea,
Bățul! Să nu fiu tulburat,
De spaima Lui, neîncetat!
35Atuncea doar, am să-ndrăznesc
Ca fără teamă să vorbesc,
Și-am să încerc, Lui, piept a-I ține.
Altfel, nu sunt stăpân, pe mine.”
Selectat acum:
Iov 9: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Iov 9
9
Răspunsul lui Iov
1Iov, după ce l-a ascultat,
2A zis: „Este adevărat
Ceea ce-ai spus – o știu, prea bine.
Cum poate omul care vine
În față dar, la Dumnezeu,
Să-și ia dreptatea? – întreb eu.
3De vrea a se certa cu El,
Atunci sărmanul om acel,
Din mia de-ntrebări cu care
Va fi-ntrebat, răspuns nu are
4Pentru nimic. A Domnului
E-nțelepciunea; tot a Lui
Este atotputernicia.
Cine – știindu-I deci, tăria –
Să-I stea-mpotrivă, a-ndrăznit
Și a scăpat nepedepsit?
5Atuncea când e mâniat,
El mută munții. Zdruncinat,
6Pământu-n temelia lui
E, de furia Domnului.
7Puteri, El, peste soare, are:
Când poruncește, nu răsare
Peste înaltul cerului.
El ține, sub pecetea Lui,
8Stelele bolții. El întinde
Cerul. Cu pasul Său, cuprinde
9Întinsul mării. A făcut
Luceafărul ce l-am văzut
Pe boltă seara, ursul mare
Și ralița, sau stele care
În miazănoapte sunt ascunse.
10El, lucruri mari și nepătrunse,
Înfăptuiește, cu dreptate,
Făcând minuni nenumărate.
11Pe lângă mine, a trecut,
Dar ai mei ochi nu L-au văzut.
12De-apucă El, cine-L oprește?
Sau cine oare, îndrăznește
Să-I zică „Ce faci?” Dumnezeu
13Nu-Și trage mâna, ci mereu,
Cei cari mândriei îi slujesc,
Sub El se-apleacă. Să-ndrăznesc
14Să Îi răspund? Limba-mi dezleg,
Dar ce cuvinte să aleg?
15Și de-am dreptate m-aș ascunde,
Căci nu-ndrăznesc de a-I răspunde.
Pot doar, judecătorului,
Eu să mă rog. Deci Domnului
16Dacă mă rog și-s ascultat,
Totuși, nu sunt încredințat
Că Și-a plecat El – Dumnezeu –
Urechea Sa, la glasul meu,
17Căci El, într-una, mă izbește
Și rănile îmi înmulțește,
Fără ca eu să am vreo vină,
Făcând ca din a Lui pricină,
18Să nu răsuflu o clipită
Și-amărăciune să înghită
Sufletul meu, pe săturate.
19Unde să cat, a mea dreptate?
Spuneți-mi, unde pot să merg?
La ce putere să alerg,
Când El este atotputernic?
Sau la dreptate? Cine-i vrednic
Ca să mă apere, pe mine?
20De am dreptate, știu prea bine
Că gura mea mă osândește
Căci El mă învinovățește
Chiar dacă sunt nevinovat.
21Faptul acest e-adevărat:
N-am vină! Mă priviți, în față!
Aflați dar că nu țin la viață!
Ba mai mult: o disprețuiesc!
22Ce-mi pasă mie?! Îndrăznesc
Să spun căci cel nevinovat
Zdrobit e, ca un vinovat.
23O, dacă biciul ar putea,
De-ndată, moartea, să îți dea!…
De felul cum e încercat
Omul care-i nevinovat,
24El râde; iar pământul Său
E dat pe mâna celui rău,
E dat celui nelegiuit.
Tot Domnul a acoperit
Ochii judecătorilor!
25Mai iuți ca un alergător,
Gonesc acum zilele mele,
Dar în nici una dintre ele,
Eu, fericire, n-am văzut.
26Corăbii iuți, ele-au trecut,
Vulturi căzând din zborul lor
Peste uimirea prăzilor.
27Când zic: „Uita-voi suferința
Și întristarea! Am dorința
28Să fiu voios!”, mă îngrozesc
De toate câte pătimesc,
Căci Tu mă scoți tot vinovat.
29Dacă așa sunt judecat,
Oare de ce mă mai trudesc?
Zadarnic mă mai străduiesc!
30Dacă zăpadă am să iau,
Ca să mă spăl și am să-mi dau –
În loc de apă – cu leșie,
Pe mâini, tot rău are să fie,
31Căci în mocirlă, tăvălit
Voi fi de Tine, negreșit!
Și hainele – chiar murdărite –
De mine-atunci, vor fi scârbite!
32El nu e om, precum sunt eu,
Ca să-I răspund, la rândul meu
Și împreună să plecăm,
Să mergem să ne judecăm.
33Nu este nimeni, între noi,
Ca mâna, peste amândoi,
34S-o pună. Iată ce aș vrea:
Să-Și tragă, de de-asupra mea,
Bățul! Să nu fiu tulburat,
De spaima Lui, neîncetat!
35Atuncea doar, am să-ndrăznesc
Ca fără teamă să vorbesc,
Și-am să încerc, Lui, piept a-I ține.
Altfel, nu sunt stăpân, pe mine.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca