Sau, o femeie de-ar avea,
Zece arginți (lei, drahme), ea,
Dacă pe unu-l rătăcește,
Nu-l va căta până-l găsește?
Nu va aprinde o lumină?
Cu mătura, nu o să vină?
Și nu va mătura, prin casă,
Până când banul o să iasă,
De prin unghere, la iveală,
Cum își făcuse socoteală?
După ce, banul, a găsit,
Vecine, prietene-a poftit,
Spunând: „Acum, îmi pare bine!
Veniți! Vă bucurați, cu mine,
Pentru că, iată, în sfârșit,
Banul pierdut, l-am regăsit!”
Și între îngeri, o să fie
Cu mult mai multă bucurie –
În cer – dacă, de-aici, de jos,
Se pocăiește-un păcătos.”
El a mai zis: „Un om avea,
Doi fii, pe care îi iubea.
Mezinul, într-o zi, s-a dus,
La al său tată și i-a spus:
„Tată, eu am venit a-ți cere,
Să îmi dai partea de avere,
Pe care tu mi-ai rânduit-o.”
Tatăl, averea, a-mpărțit-o
Și, fiilor, le-a dăruit,
Partea ce li s-a cuvenit.
Fiul cel mic și-a adunat,
Tot ce avea, și a plecat,
Să stea-ntr-o țară-ndepărtată.
Dar viața, cea destrăbălată,
Pe care-acolo, a trăit-o,
Iute, averea, i-a-nghițit-o.
După ce, tot, și-a cheltuit,
Peste-acea țară, a venit
O foamete. Îi era greu,
Era în lipsă, tot mereu,
Și n-avea nici de-ale mâncării.
De un locuitor, al țării,
Care era mai înstărit,
A mers, atunci, și s-a lipit.
Omul, ca slugă, l-a luat
Și, turmele de porci, i-a dat,
În grijă, să i le păzească.
Mult ar fi vrut, să se hrănească,
Cu roșcovele porcilor.
Însă, de bietul păzitor,
Flămând, nimeni nu avea știre.
Feciorul și-a venit în fire
Și-n gând, își zise: „Câți argați,
La al meu tată, angajați,
Belșug de pâine au, iar eu,
De foame mor, pe-aici. Mie greu,
Însă, pleca-voi înapoi,
La tatăl meu și-i spun apoi:
„Știu, tată, c-am păcătuit,
Față de tine, și-am greșit
Chiar împotriva cerului.
Iertare – pentru mine – nu-i,
Căci m-am purtat ca un nemernic.
De-aceea, eu nu mai sunt vrednic
Drept fiu al tău, să mă numesc.
Mă iartă, pentru că-ndrăznesc,
Să-ți cer, ca să mă faci argat!”
Îndată, el s-a și sculat
Și, către casă, a pornit.
Când, de departe, l-a zărit,
Părintele s-a-nduioșat
Și-n fața lui a alergat,
Grăbindu-se, cât a putut.
Pe-al său grumaz, el a căzut
Și, cu mult drag, l-a sărutat.
Fiul i-a zis: „Sunt vinovat!
Știu, tată, c-am păcătuit,
Față de tine, și-am greșit
Și împotriva cerului.
Iertare – pentru mine – nu-i,
Căci m-am purtat ca un nemernic.
Al tău fiu, să mă chem, nu-s vrednic!”
Dar, tatăl său nu a mai stat
Să îl asculte. A chemat,
Robii, și a-nceput să spună:
„Aduceți haina cea mai bună
Și, pe-al meu fiu, să-l îmbrăcați.
Inel, în deget, i-așezați,
Și-ncălțăminte, în picioare!
Luați vițelul cel mai mare!
Tăiați-l, căci ne pregătim
Să bem și să ne veselim!
Pe fiul care mi-a plecat,
Mort l-am crezut, dar a-nviat.
Feciorul ce mi-a fost pierdut,
Găsit e! Azi, l-am revăzut.
Fiul cel mare nu știa
Nimic, din ce se petrecea,
Căci, pe ogor, era plecat.
Seara – când s-a apropiat,
De casă – a rămas uimit,
Când muzică a auzit
Și jocuri. Grabnic, l-a chemat,
Pe-un rob, pe care l-a-ntrebat,
Ce se petrece. „Frate’ tău” –
Răspunse-ndată robul său –
„Iată că astăzi, a sosit,
Iar, al tău tată l-a primit,
În casă și-apoi a tăiat
Vițelul, ce-a fost îngrășat,
Căci era tare bucuros,
Că-l vede iar, și-i sănătos.”
Feciorul, cum a auzit,
S-a-nfuriat și n-a voit,
Apoi, în casă, a intra;
Dar tatăl său, care era,
Cu fiul cel mai mic, la masă,
Veni și îl chemă în casă.
Fiul răspunse: „Tată, eu,
De-atâția ani, slujesc mereu,
La tine, ca și un argat!
Poruncile, nu ți-am călcat!
Dar mie, nu mi-ai dăruit,
Un ied, să mă fi veselit –
Și eu – cu-ai mei amici, măcar –
Cum aș fi vrut – o dată doar.
Însă, când cel ce-a fost plecat –
Și-averea, toată, ți-a tocat,
Prin țările îndepărtate,
Doar cu femei destrăbălate –
S-a-ntors, îndată, ai tăiat,
Vițelul, ce-a fost îngrășat!”
„Copile! Ești, mereu, cu mine,
Și tot ce am, îți aparține!” –
Îi zise tatăl – „dar, acum,
Iată, venit-a, de pe drum,
Fratele tău; tot ce voim,
Este ca să ne veselim,
Căci a fost mort, dar a-nviat!
A fost pierdut, dar l-am aflat!”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
