Mulți Farisei, ce-L ascultau,
Mari iubitori de bani, erau;
Ei își băteau joc, de Iisus,
Dar, Domnul i-a privit și-a spus:
„Voi, Fariseii, căutați,
Neprihăniți, să v-arătați,
‘Naintea omului, mereu;
Dar inimile, Dumnezeu
Vi le cunoaște. Pot a spune,
Că-n fața Lui, e-o urâciune
Ceea ce omul a-nălțat.
Lege, proroci, au existat
Pân’ la Ioan – precum se știe.
De-a Domnului Împărăție,
Azi, Evanghelia ne vestește –
Doar Ea ne propovăduiește.
Cel care vrea – și dă năvală –
Intră în Ea, fără-ndoială!
Mai lesne, cerul și pământul
Putea-vor trece, dar cuvântul,
Care, în Lege, este scris,
Nu va să treacă-n veci. Am zis!
Cel ce nevasta-și părăsește –
Și ia pe alta – preacurvește.
Acela care s-a-nsurat,
Cu cea lăsată de bărbat,
La fel, și el păcătuiește,
Pentru că astfel, preacurvește.”
„A fost un om, foarte bogat,
Care, mereu, era-mbrăcat
Doar în porfir și in subțire.
Plină era, de fericire
Și de lumină, viața lui.
La ușa bogătașului,
Un om sărac – Lazăr numit –
Zăcea, de bube, năpădit.
Acel sărman, mult, ar fi vrut,
Ca doar cu resturi, ce-au căzut,
Sub masa omului bogat,
Foamea, să-și fi astâmpărat.
Dar visul nu i s-a-mplinit
Atâta timp cât a trăit,
Căci nu era-n seamă luat,
De către omul cel bogat;
Doar câinii se apropiau,
De el, și bubele-i lingeau.
Târziu, săracul a murit,
Iar îngerii, loc, i-au gătit,
În sânul lui Avram. Pe urmă,
Veni și vremea când se curmă
Viața acelui om bogat.
După ce fost-a îngropat,
În locuința morților,
A suferit îngrozitor,
Fiind, într-una, chinuit.
Din întâmplare, a privit
În sus, și-n ‘naltul cerului,
Văzu pe-Avram și-n sânul lui,
Pe Lazăr – cel care ședea,
La ușa sa, pe când trăia.
Atuncea, cel bogat strigă,
Către Avram, și îl rugă:
„Părinte-Avrame, te îndură –
Că mi-e uscată limba-n gură,
De când mă chinui, în văpaie –
Pune-l pe Lazăr, să-și înmoaie,
Degetu-n apă – să grăbească –
Să vină să mă răcorească!”
„Tu, fiule” – a cuvântat
Avram – „în viață, ai luat
Doar lucruri bune – ai văzut;
Dar Lazăr, parte, a avut,
Numai de rele. Iată: el
E mângâiat, iar tu ești cel
Care e chinuit, acum.
Pe lângă astea, nu e cum,
Să treacă cineva, la voi,
Sau alții să vină la noi,
Pentru că, despărțiți, suntem,
De-un mare hău și nu putem,
Peste prăpastie, a trece.”
„Pune-l, pe Lazăr, ca să plece,
Atunci, părinte – te rog eu –
În casele tatălui meu” –
Zise bogatul, lui Avram –
„La cei cinci frați, pe care-i am,
Ca nu cumva, să-i văd că vin
Și ei, în acest loc, de chin.”
Avram i-a zis: „Asta, nu poci.
Pe Moise-l au și pe proroci.
Trebuie să-i asculte doar,
Și vor scăpa de-acest amar.”
„O, nu, tată Avram!” – a spus
Bogatul – „ci de s-ar fi dus
Unul din morți și-ar fi vorbit,
Atunci doar, s-ar fi pocăit!”
Avram răspunse: „Fiul meu,
Dacă de Moise – îți spun eu –
Și de proroci, n-au ascultat,
Atunci, chiar dacă, înviat,
Unul din morți, are să fie –
Și-apoi, la ei, are să vie,
Spre a vorbi cu fiecare –
Nu va găsi, la ei, crezare!”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
