Luca 16
16
Pilda ispravnicului necredincios
1Încă o pildă, le-a mai spus,
Discipolilor Săi, Iisus:
„Un om, cu avuție mare,
Avuse un ispravnic, care,
Era mereu pârât la el,
Că-i risipește-n chip și fel,
2Averea. Omul l-a chemat,
Pe-acel ispravnic și-a-ntrebat:
„Ce vorbe-ajung până la mine?
Ce tot aud eu, despre tine?
Vreau, socoteală, să îmi dai!
Ispravnic, nu mai poți să stai!”
3Ispravnicul și-a zis: „Nu știu
Ce am să fac, de n-am să fiu
Ispravnic. Sapa, nu-i de mine;
N-am să cerșesc, că mi-e rușine;
4Dar, ceva trebuie să fac,
Spre a le fi, la toți, pe plac
Atunci când timpul o să vie,
Să fiu scos din isprăvnicie
Și ca să pot a fi primit
De toți, în case, negreșit!”
5Pe gânduri, mult, el n-a mai stat,
Ci-n mare grabă, a chemat
Pe toți datornicii, pe care,
Știa că-al său stăpân îi are.
Primul datornic a venit,
Iar el, privindu-l, i-a vorbit:
„Acuma, eu voiesc să-mi spui,
Cât datorezi stăpânului?
Ce scriu, în catastiful meu?”
6„O sută de măsuri, am eu,
De untdelemn, să-i dăruiesc.”
„Bine. Atunci, te sfătuiesc,
Să iei zapisul, să te-așezi,
Și-apoi, să scrii, că-i datorezi,
Numai cincizeci.” Când a venit
7Un altul, astfel, a vorbit:
„Ce ai, stăpânului, de dat?”
„Eu, grâu am de înapoiat –
O sută de măsuri.” „Grâu deci;
Te sfătuiesc, să scrii optzeci.”
8Ispravnicul fu lăudat
De-al său stăpân – când a aflat
Ce a făcut – căci, înțelept
Lucrase, chiar de-a fost nedrept.
Deci, fiii ăstui veac – pot spune –
Vădesc mai multă-nțelepciune,
Ca ai luminii fii. Eu vreau,
9Un sfat, acuma, să vă dau:
Cu-averi nedrepte, voi să știți,
Prieteni, să vă dobândiți,
Care, să vă primească-apoi,
În corturi veșnice, când voi,
Răpiți – de moarte – o să fiți.
10Vă spun, de-asemenea, să știți,
Căci cel ce credincios se-arată –
În lucruri mici – are să poată
A fi și-n lucrurile mari,
Tot credincios. Acela cari,
Nedrept, în lucrurile mici,
S-a dovedit că este, nici
În lucruri mari, nu va fi drept,
Ci se va arăta nedrept.
11Dacă-n averi nedrepte, voi
Nu ați fost credincioși, apoi,
Cum vă vor fi încredințate
Comorile adevărate?
12Dacă în lucru-ncredințat –
De altul – nu a-ți arătat
Credință, atunci, vouă, cine
O să vă dea, ce v-aparține?
13Sluga nu poate să slujească
La doi stăpâni – o să-ndrăgească,
Mai mult, pe unul. Pe-amândoi,
Nu-i va sluji la fel. Iar voi
Nu-L veți sluji pe Dumnezeu
Și pe Mamona! – vă spun Eu!”
Mustrări făcute Fariseilor
14Mulți Farisei, ce-L ascultau,
Mari iubitori de bani, erau;
Ei își băteau joc, de Iisus,
15Dar, Domnul i-a privit și-a spus:
„Voi, Fariseii, căutați,
Neprihăniți, să v-arătați,
‘Naintea omului, mereu;
Dar inimile, Dumnezeu
Vi le cunoaște. Pot a spune,
Că-n fața Lui, e-o urâciune
Ceea ce omul a-nălțat.
16Lege, proroci, au existat
Pân’ la Ioan – precum se știe.
De-a Domnului Împărăție,
Azi, Evanghelia ne vestește –
Doar Ea ne propovăduiește.
Cel care vrea – și dă năvală –
Intră în Ea, fără-ndoială!
17Mai lesne, cerul și pământul
Putea-vor trece, dar cuvântul,
Care, în Lege, este scris,
Nu va să treacă-n veci. Am zis!
18Cel ce nevasta-și părăsește –
Și ia pe alta – preacurvește.
Acela care s-a-nsurat,
Cu cea lăsată de bărbat,
La fel, și el păcătuiește,
Pentru că astfel, preacurvește.”
Pilda bogatului nemilostiv
19„A fost un om, foarte bogat,
Care, mereu, era-mbrăcat
Doar în porfir și in subțire.
Plină era, de fericire
Și de lumină, viața lui.
20La ușa bogătașului,
Un om sărac – Lazăr numit –
Zăcea, de bube, năpădit.
21Acel sărman, mult, ar fi vrut,
Ca doar cu resturi, ce-au căzut,
Sub masa omului bogat,
Foamea, să-și fi astâmpărat.
Dar visul nu i s-a-mplinit
Atâta timp cât a trăit,
Căci nu era-n seamă luat,
De către omul cel bogat;
Doar câinii se apropiau,
De el, și bubele-i lingeau.
22Târziu, săracul a murit,
Iar îngerii, loc, i-au gătit,
În sânul lui Avram. Pe urmă,
Veni și vremea când se curmă
Viața acelui om bogat.
După ce fost-a îngropat,
23În locuința morților,
A suferit îngrozitor,
Fiind, într-una, chinuit.
Din întâmplare, a privit
În sus, și-n ‘naltul cerului,
Văzu pe-Avram și-n sânul lui,
Pe Lazăr – cel care ședea,
La ușa sa, pe când trăia.
24Atuncea, cel bogat strigă,
Către Avram, și îl rugă:
„Părinte-Avrame, te îndură –
Că mi-e uscată limba-n gură,
De când mă chinui, în văpaie –
Pune-l pe Lazăr, să-și înmoaie,
Degetu-n apă – să grăbească –
Să vină să mă răcorească!”
25„Tu, fiule” – a cuvântat
Avram – „în viață, ai luat
Doar lucruri bune – ai văzut;
Dar Lazăr, parte, a avut,
Numai de rele. Iată: el
E mângâiat, iar tu ești cel
Care e chinuit, acum.
26Pe lângă astea, nu e cum,
Să treacă cineva, la voi,
Sau alții să vină la noi,
Pentru că, despărțiți, suntem,
De-un mare hău și nu putem,
Peste prăpastie, a trece.”
27„Pune-l, pe Lazăr, ca să plece,
Atunci, părinte – te rog eu –
În casele tatălui meu” –
Zise bogatul, lui Avram –
28„La cei cinci frați, pe care-i am,
Ca nu cumva, să-i văd că vin
Și ei, în acest loc, de chin.”
29Avram i-a zis: „Asta, nu poci.
Pe Moise-l au și pe proroci.
Trebuie să-i asculte doar,
Și vor scăpa de-acest amar.”
30„O, nu, tată Avram!” – a spus
Bogatul – „ci de s-ar fi dus
Unul din morți și-ar fi vorbit,
Atunci doar, s-ar fi pocăit!”
31Avram răspunse: „Fiul meu,
Dacă de Moise – îți spun eu –
Și de proroci, n-au ascultat,
Atunci, chiar dacă, înviat,
Unul din morți, are să fie –
Și-apoi, la ei, are să vie,
Spre a vorbi cu fiecare –
Nu va găsi, la ei, crezare!”
Selectat acum:
Luca 16: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca