Matei 12:1-21

Iisus, în ziua de Sabat, De ucenicii Săi urmat, Un lan de grâu a străbătut; Iar ucenici-au început De-au smuls spice și le-au mâncat. Când Farisei-au observat Lucrul acesta, la Iisus, S-au dus, degrabă, și I-au spus: „Știi, oare, ce s-a întâmplat, În ziua asta, de Sabat? Discipoli-ți au săvârșit Un lucru neîngăduit!” Iisus răspunse: „N-ați văzut Ceea ce David a făcut Atuncea când a flămânzit? Fără a-i fi îngăduit, Pâinile-acelea le-a mâncat – Tocmai pe-acelea le-a luat – Aflate-n Casa Domnului Spre punere-naintea Lui, Deși doar preoții puteau Ca să le ia, căci drept aveau. Din Lege, încă, n-ați aflat Cum că Sabatul e călcat, În Templu, de preoți? Știați? Și totuși, sunt nevinovați. Aici, însă, e Unul care E – decât Templu – mult mai mare. De-ați fi știut – Eu Mă gândesc – Ce-a însemnat „Milă voiesc, Nu jertfă”, n-ați mai fi vorbit Astfel, și n-ați fi osândit Pe-acești sărmani nevinovați. Acuma, vreau ca să aflați Faptul că Fiul omului, E Domn și al Sabatului!” Iisus, în urmă, a plecat Și-n sinagogă a intrat. Era acolo-n acea dată, Un om ce-avea mâna uscată. Ei – Fariseii – ca să poată, Pe Domnul, vinovat să-L scoată, Cu vicleșug, L-au întrebat: „Ce crezi, în ziua de Sabat, E-ngăduit să Te-ostenești, Bolnavii să-I tămăduiești?” „Cine-i omul acela care” – A zis Iisus – „de-o oaie are, Și de cumva, s-a întâmplat Să-i cadă-n ziua de Sabat, În groapă, să n-o scoată-afară? Spuneți-Mi voi, atuncea, dară: Omul nu e mai prețuit Decât e oaia?… Negreșit, Poți face bine, în Sabat.” Apoi, pe-acel om, L-a chemat Și-a zis: „Întinde-ți mâna!” El, A-ntins-o, și-a ajuns la fel Ca cealaltă – s-a vindecat – Iar Fariseii L-au lăsat; Afară, după ce-au ieșit, Să-L piardă, ei s-au sfătuit. Iisus, ca unul ce știa Pe fiecare ce gândea, Din locu-acela, a plecat. Multe noroade L-au urmat. Pe mulți, El i-a tămăduit Și, înadins, le-a poruncit Să nu Îl facă cunoscut, Până când tot va fi făcut Spre-a se-mplini ce a fost scris Și prin Isaia este zis: „Iată, Acesta-I Robul Meu, Pe care-acum L-am ales Eu. El este Fiul Preaiubit. În El, sufletu-Mi a găsit Plăcerea. De aceea, Eu Torn, peste El, din Duhul Meu. El va vesti, Neamurilor, Sosirea judecății lor. Cu nimeni, nu se va certa; Pe uliți, nu-I va asculta Nimenea glasul; de cumva, O trestie afla-se-va, Cari este ruptă, n-o va frânge. Fitilul fumegând, nu-l stinge, Ci face tot ce trebuiește, Pân’ judecata biruiește; Iar Neamurile, de pe lume, Nădejde au, în al Său Nume.”