Era în acea zi, în care,
Iisus ieșise, lângă mare.
Multe noroade au venit,
Așa încât a trebuit
Ca să se urce și să șeadă
Într-o corabie, să-l vadă
Gloata, cari țărmul a-mpânzit.
Iisus, în pilde, le-a vorbit:
„Odată, un semănător,
Să-și semene al său ogor,
Ieșit-a și, de semănat,
Cu mare zor, s-a apucat.
Sămânță aruncând grăbit,
Câteva boabe-au nimerit
Pe drum. Păsări, le-au observat
Și au venit de le-au mâncat.
Unele boabe au căzut
Pe-un loc stâncos. Nu au avut
Pământ destul. Au încolțit
Îndată, căci nu au găsit
Pământ adânc; dar s-au uscat,
Când soarele s-a arătat –
Fiind căzute între stânci,
N-au avut rădăcini adânci.
Alte semințe au căzut
În spini. Aceștia au crescut,
Și grâul care s-a-nălțat,
Acolo, fost-a înecat.
Multe semințe-au nimerit
În pământ bun și au rodit:
Grăuntele, acolo pus,
Alte o sută a adus;
Un altul a adus șaizeci,
Iar altul a adus treizeci.
Cei, cu urechi de auzit,
Să înțeleagă ce-am vorbit!”
De El, când s-au apropiat,
Discipolii l-au întrebat:
„De ce, în pilde, le-ai vorbit?”
„Doar vouă vi s-a-ngăduit,
Aceste taine, să le știți,
Ale Împărăției. Fiți
Atenți acum: celui ce are,
I se va da; iar celui care
E-n lipsă, o să i se ia
Chiar și puținul ce-l avea.
Numai în pilde le-am vorbit,
Pentru că nu M-au auzit,
Deși aud. Măcar că văd,
Sărmanii, însă, tot nu văd.
Degeaba-ncerc să le dezleg
Mintea, că tot nu înțeleg.
Astfel, în ceea ce-i privește,
Ce-a zis Isaia, se-mplinește:
„Voi înșivă veți auzi,
Cu ochii voștri veți privi,
Dar, de-nțeles, n-o să puteți,
Deși priviți, n-o să vedeți.
Căci inima, și-a împietrit
Acest popor. Au asurzit,
Ochi-au închis, ca nu cumva,
Văzând și auzind ceva,
Să înțeleagă și-napoi,
La Dumnezeu, să vină-apoi
Pentru a fi tămăduiți.”
De-aceea zic: sunt fericiți,
Ai voștri ochi, că au zărit
Și-urechea că a auzit
Aceste lucruri! Căci, să știți:
Proroci, oameni neprihăniți,
Au vrut să vadă ce vedeți,
Dar n-au văzut; ce voi puteți
Să auziți – și-ați auzit –
Și ei, să-asculte, au voit.
Acum, atenție doresc,
Căci pilda am s-o tălmăcesc:
Cuvântul cari o să vorbească
De-mpărăția cea Cerească,
Dacă de-un om e auzit,
Ne-nțelegându-L, negreșit,
De diavol, îi va fi luat,
Iar omul e asemănat
Cu boabele de lângă drum.
Iată ce-nseamnă dar, acum,
Acea sămânță dintre stânci,
Cu rădăcini puțin adânci.
Ea-i omul care-a auzit
Cuvântul. Vesel, L-a primit,
Dar mult, în el, nu o să-L țină,
Pentru că n-are rădăcină.
Când vor veni asupra lui,
Din pricina Cuvântului,
Necazuri și-l vor îngloda,
În grabă Îl va lepăda.
Bobul din spini e potrivit
Cu omul care-a auzit
Cuvântul, însă n-a luat
Seama, lăsându-L înecat
În visele averii lui
Și-a-ngrijorării veacului.
Sămânța ce a nimerit
În bun pământ și a rodit –
Încât o boabă, cum am spus,
Alte o sută a adus,
Iar alta, altele șaizeci
Și cealaltă încă treizeci –
Cu-acel om s-a asemănat,
Care, atent, a ascultat
Cuvântul și L-a priceput,
Că-nțelepciune a avut.”
După ce-a tălmăcit, Iisus,
Încă o pildă, le-a mai spus:
„Împărăția cerului,
Asemenea e omului,
Care-n ogorul său, a pus
Sămânță bună. El s-a dus,
Când a sfârșit de semănat –
Trudit fiind – și s-a culcat.
Atunci, dușmanul a venit,
În țarină a năvălit,
Neghină-n grâu a semănat,
Și-apoi, tiptil, s-a-ndepărtat.
Astfel, neghina s-a ivit,
În grâul care-a încolțit.
Robi-au văzut-o și s-au dus,
Stăpânului lor, de i-au spus:
„Doamne, tu, în a ta țarină,
N-ai pus grâu bun? Atunci, neghină,
De unde oare-a apărut?”
„Lucrul acesta, l-a făcut
Vrăjmașul meu.” „Vrei să mergem,
Acuma, și să o smulgem?”
„Nu!”, spuse el. „Să nu mergeți,
Ca nu cumva să îmi smulgeți
Și grâul, odată cu ea.
Vor crește dar, alăturea,
Până la seceriș. Atunci,
La lucrători, le dau porunci:
„Întâi, neghină s-adunați.
În snopi, doresc, să o legați,
Pentru că-n foc o aruncăm;
Iar grâul o să-l adunăm –
Un bob, nu vom pierde, măcar –
Și-l punem în al meu grânar.”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
