Numeri 30
30
Lege asupra juruințelor
1Moise-i chemă pe-aceia cari,
În Israel, erau mai mari
Și conduceau acel popor,
Ca șefi ai semințiilor.
Moise, cuvântul, a luat
Și-n acest fel, a cuvântat:
2„Atunci când întâmpla-se-va
Că o să-I facă cineva,
O juruință, Domnului,
Să-și împlinească-n fața Lui,
Cuvântul pe cari l-a rostit,
Tot ceea ce-a făgăduit.”
Juruința femeilor
3„În cazu-n care, o femeie,
O hotărâre, o să ieie,
În tinerețe – când aflată,
În casă e, la al ei tată –
Făcând după a ei voință,
Lui Dumnezeu, o juruință –
4Și dacă tatăl va avea
Știre, de ce va face ea,
Și nu i se împotrivește
Atunci când află ce dorește –
Făgăduința ei, rostită
Prin juruință, e primită.
5Dar dacă tatăl nu voiește
S-o lase, ci se-mpotrivește
Și nu aprobă vrerea ei,
Atuncea, acelei femei,
Nu îi va fi-n seamă luat,
Cuvântul care și l-a dat;
Iar Dumnezeu nu o să-i țină,
Astfel, în seamă, nici o vină,
Ci ea are a fi iertată,
Pentru că nu a fost lăsată
Să-și țină a sa juruință,
Prin a tatălui ei voință.
6Atunci când fi-va măritată,
Dacă este, cumva, legată
De un cuvânt ce l-a rostit,
7Iar soțul ei a auzit
De faptul că ea s-a legat
Și nu i-a spus – când a aflat –
Nimic, de juruința ei,
Cuvintele-acelei femei
Sunt în picioare și-mplinit
Trebuie, ce-a făgăduit.
8Dar dacă soțul nu voiește
S-o lase, ci se-mpotrivește
Să-și țină jurământul ei,
Atuncea, acelei femei,
Nu îi va fi-n seamă luat
Cuvântul care și l-a dat;
Iar Dumnezeu nu o să-i țină,
Astfel, în seamă, nici o vină,
Ci ea are a fi iertată
De vorba ce-o ținea legată.
9Atunci când, prin a ei voință,
Are a face-o juruință
O văduvă sau, negreșit,
Aceea cari s-a despărțit
De al ei soț, voința ei –
Cuvântul acelei femei –
E în picioare și-mplinit
Trebuie, ce-a făgăduit.
10Când o femeie va avea
O hotărâre ca să ia,
Fiind încă în casa lui –
Adică-n casa soțului –
11Iar el, când află, nu îi spune
Nimic – deci nu i se opune –
Atuncea, juruința ei –
Cuvântul acelei femei –
E în picioare și-mplinit
Trebuie, ce-a făgăduit.
12Dar dacă soțul nu voiește
S-o lase, ci se-mpotrivește
Să-și țină juruința ei,
Atuncea, acelei femei,
Nu îi va fi-n seamă luat
Cuvântul care și l-a dat;
Iar Dumnezeu nu o să-i țină,
Astfel, în seamă, nici o vină,
Ci ea are a fi iertată,
De vorba ce-o ținea legată.
Cuvântul ei nu-i prețuit,
Căci soțul i s-a-mpotrivit.
13Bărbatul ei, după voință,
Poate-ntări o juruință
Sau dimpotrivă – de nu-i place –
E-ndreptățit a i-o desface.
14Dar dacă nu se-mpotrivește
Atuncea când, veste, primește
De-al ei cuvânt, a întărit
Ceea ce-a fost făgăduit
De soața lui. Dar dacă el,
15Se-mpotrivește-n chip și fel –
Nu-n ziua-n care a știut
De ceea ce ea a făcut,
Ci mai târziu – e vinovat
Atuncea, pentru-al ei păcat.
Femeia nu va fi de vină
Că n-a putut vorba să-și țină.”
16Legile-acestea i-au fost date,
Lui Moise și au fost lăsate,
De Dumnezeu. Astfel, prin ele –
Prin toate legile acele –
Moise a căpătat putere
Să intervină – când se cere –
Între femeie și bărbat –
Când o familie s-a format –
Sau între fiică și-al ei tată,
Când încă e la el, aflată.
Selectat acum:
Numeri 30: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca