Psalmii 119
119
1Ferice dar, oamenilor
Neprihăniți în calea lor,
Oameni ce țin Legea pe care
Al nostru Dumnezeu o are!
2Ferice, celor ce păzesc
Poruncile și le-mplinesc,
Cătând – din inimă – mereu,
Pe-al nostru Domn și Dumnezeu!
3Ferice de cei care cată
Ca să nu facă niciodată
Nelegiuiri, umblând mereu
Pe căile lui Dumnezeu!
4Tu, Doamne, ai găsit cu cale,
Ca să ne dai legile Tale,
Pe care, cu sfințenie, noi
Să le păzim mereu apoi.
5O, de-ar ținti a mea cărare,
Spre a-mplini Legea pe care
Ne-ai dăruit-o! Astfel, eu
6N-am să mă rușinez mereu,
Atuncea când voi fi privit
La ceea ce ai poruncit!
7Când legile dreptății Tale
Am să le-nvăț, pe a mea cale,
Îmi va fi inima gătită,
Curată și neprihănită,
Ca laude să-Ți aduc eu.
8Doamne, vreau să păzesc mereu,
Orânduirile pe care
Le-ai dat Tu, pentru fiecare.
Ajută-mă Doamne, să pot;
Și nu mă părăsi de tot!
Ajută-mă dar, Domnul meu!
9Cum își va ține, tot mereu,
Un tânăr, al său drum, curat?
Ținându-se neîncetat,
Numai după al Tău Cuvânt.
10Din inimă, o Doamne Sfânt,
Te caut eu, neîncetat.
Nu mă lăsa să mă abat
De la poruncile-arătate,
Cari pentru noi au fost lăsate.
11Al Tău Cuvânt Îl voi avea
Pus bine, în inima mea,
Să nu ajung ca să greșesc
Și-n contră-Ți să păcătuiesc!
12Să fii dar, binecuvântat,
Numai Tu Doamne, ne-ncetat!
Învață-mă, pe a mea cale,
Legea orânduirii Tale!
13Am să vestesc, neîncetat,
Ce hotărâri, Tu ai luat.
14Urmez a Ta învățătură
Și-s bucuros, peste măsură,
De parcă eu aș fi cel care,
Toate comorile le are
În stăpânire. Mă gândesc
15Neîncetat și chibzuiesc
La ceea ce ai poruncit,
Iar ai mei ochi i-am pironit
Pe calea Ta. Mă desfătez
16Cu-al Tău Cuvânt și Îl urmez,
Păzind orânduirea dată,
Care de Tine-a fost lăsată.
17Fă-mi bine Doamne, să trăiesc
Și-al Tău cuvânt să Îl păzesc!
18Deschide-mi ochii să văd bine
Legea venită de la Tine
Și lucrurile minunate
Care prin Lege ne-au fost date!
19Iată că un străin eu sânt
Rătăcitor pe-acest pământ.
Să nu ascunzi din a mea cale,
Legea orânduirii Tale!
20După a Ta Lege, mereu,
Topit este sufletul meu.
21Tu mustri pe cei îngâmfați;
Îi mustri pe cei blestemați
Care mereu s-au rătăcit
De la ceea ce-ai poruncit.
22Doamne, Te rog, ridică iară
Disprețul și a mea ocară,
Căci eu, de-nvățătura Ta,
Necontenit voi asculta!
23Pot voievozii să tot stea,
Ca să vorbească-n contra mea,
Pentru că eu, neîncetat,
Cuget la ce m-ai învățat.
24Învățăturile pe care
Tu mi le-ai dat sunt desfătare –
Întotdeauna – pentru mine
Și-ai mei sfătuitori de bine.
25Sufletul meu se-apleacă până
Lipit ajunge de țărână.
Mă-nviorează, de îndată,
După făgăduința dată!
26Eu Îți vorbesc despre-a mea cale,
Iar Tu mă-nveți legile Tale!
27Doamne, mi-ai dăruit porunci:
Fă-mă să le pricep și-atunci,
Voi cugeta fără-ncetare
La minunata Ta lucrare.
28Sufletu-mi plânge întristat,
De suferință apăsat.
După al Tău Cuvânt, cer eu
Să mă ridici, o Domnul meu!
29Doamne, de necredincioșie
Mă-ndepărtează! Fă să vie,
Asupra mea, a Ta-ndurare,
Ca să urmez Legea pe care
Tu ai lăsat-o! Iată, eu
30Doresc să îmi aleg, mereu,
A adevărului Tău cale!
Voi căuta, legile Tale,
Sub ai mei ochi de a le ține.
31Să nu mă lași dar, de rușine,
Căci de-a Ta-nvățătură eu
Caut ca să mă țin mereu!
32Iată, alerg pe a Ta cale
Păzind porunca Legii Tale,
Pentru că Tu doar, Doamne, poți,
La loc larg, inima să-mi scoți.
33Învață-mă Doamne, mereu,
Orânduirea Ta, iar eu
Am să o țin pân’ la sfârșit!
34Pricepere dă-mi, negreșit,
Ca a Ta Lege s-o păzesc,
Din inimă, și s-o-mplinesc!
35Povățuiește-mă mereu,
Poruncile să le țin eu,
Căci calea lor îmi place mie.
36Deschisă inima să-mi fie,
Spre-nvățătura minunată –
Care de Tine-a fost lăsată –
Nu spre câștig! O, Domnul meu,
37Abate ai mei ochi, mereu,
De la lucrările deșarte!
De ele, ține-mă departe!
Doamne, asupra mea, veghează!
Pe calea Ta, mă-nviorează!
38Fă ca să fie împlinit
Ceea ce ai făgăduit
Robului Tău și celor care
Se tem de brațul Tău cel tare!
39Doamne, Te rog, îndepărtează
Ocara ce mă-nfiorează!
Căci judecata Ta se-arată,
De bunătate, încărcată.
40Doamne – necontenit – doresc,
Porunca să Ți-o împlinesc!
După neprihănirea care
O ceri Tu, de la fiecare,
Voiesc să fie viața mea!
41Doamne, doresc de-asemenea,
Să faci ca îndurarea-Ți mare,
Asupra mea, să se pogoare!
Dă-mi mântuirea-Ți minunată,
După făgăduința dată!
42Atunci, putea-voi să vorbesc
Cu cei ce mă batjocoresc,
Căci în al Tău Cuvânt, mereu,
Încrederea mi-am pus-o eu.
43Nu îmi lua, din a mea gură,
A adevărului măsură,
Pentru că-n judecata Ta,
A mea nădejde, doar, va sta!
44Am să-Ți păzesc Legea, mereu.
45În locuri largi voi umbla eu,
Căci am să caut, pe-a mea cale,
Să împlinesc legile Tale.
46Despre învățătura Ta,
Necontenit voi cuvânta,
În fața celor așezați,
Peste popoare, împărați.
Iar când le voi vorbi de Tine,
N-am să roșesc eu, de rușine.
47Toate poruncile pe care
Tu le-ai lăsat sunt desfătare –
Întotdeauna – pentru mine,
Căci le iubesc. Iată, îmi vine
48Să-mi întind mâinile spre ele,
Căci la poruncile acele
Și la orânduirea Ta,
Doresc – adânc – a cugeta.
49Să-Ți amintești, încă odată,
De-acea făgăduință dată
Robului Tău, în care eu,
Încrederea mi-am pus mereu!
50Aceasta-mi este mângâiere,
În suferință și durere,
Căci doar a Ta făgăduință
Viață îmi dă și biruință.
51Iată că niște îngâmfați
Sunt împotrivă-mi adunați
Și mă batjocoresc mereu.
Dar nu mă voi abate eu,
De la cuvântul Legii Tale.
52Mereu, pe-a vieții mele cale,
Mă poartă gândul, bunăoară,
La judecăți de-odinioară,
Care făcute-au fost de Tine
Și-ndată mângâiere-mi vine.
53Când pe cei răi eu îi zăresc
Că Legea Ta o părăsesc,
Inima mea este cuprinsă
De o mânie mare-aprinsă.
54Orânduirile făcute
De Tine doar, îmi sunt plăcute,
Căci ele îmi prilejuiesc
Cântările ce le gătesc
În casa pribegiei mele.
55Noaptea, îmi amintesc de ele
Și de al Tău Nume ceresc,
Iar a Ta Lege o păzesc.
56Așa mi se cuvine, iată,
Căci eu păzesc porunca dată,
De către Tine. Partea mea
57Este aceea de-a avea
Grijă ca tot ce ai rostit,
Mereu să fie împlinit.
58Mila să-mi fie arătată,
După făgăduința dată,
Căci acest lucru Te rog eu,
Din toată inima, mereu!
59La-nvățătura Ta gândesc,
Iar calea, după ea-mi croiesc.
60Grabă arăt, neîncetat
Și cu nimic n-am pregetat
În a-Ți păzi porunca dată
Prin Legea ce a fost lăsată.
61Curse-mi întind cei răi, dar eu,
La legea Ta, gândesc mereu.
62În miez de noapte mă trezesc
Și laude Îți dăruiesc,
Căci ai lucrat după dreptate,
În pricinile judecate.
63Aceia cari se tem de Tine,
Prieteni fi-vor pentru mine,
Precum și cei ce dovedesc
Că legile Ți le păzesc.
64Întreg pământul parte are,
De bunătatea Ta cea mare.
Învață-mă a căuta,
Mereu, orânduiala Ta!
65Fă-mi bine Doamne, negreșit,
După cum ai făgăduit.
66Învață-mă-nțelegerea
Și-asemenea priceperea
Poruncilor ce le-ai lăsat,
Ca să le cred, neîncetat
67Atuncea când smerit eram,
Fără de țintă rătăceam,
Însă acuma mă silesc,
Al Tău Cuvânt să Îl păzesc.
68Tu ești milos și-ndurător,
Ești bun și binefăcător.
Învață-mă, necontenit,
Ceea ce ai orânduit!
69Niște-ngâmfați mă dușmănesc.
Neadevăruri ei urzesc,
În contra mea, neîncetat.
Dar eu, mereu, am arătat
Cum că din inimă doresc,
Poruncile-Ți să le-mplinesc.
70Iată că inimile lor
Asemeni sunt grăsimilor,
Căci se vădesc nesimțitoare.
Dar eu, cât voi trăi sub soare,
La Legea Ta voi cugeta,
Căci ea doar, mă va desfăta.
71Dacă Tu, Doamne, m-ai smerit,
Spre al meu bine s-a vădit,
Ca să învăț – pe a mea cale –
Orânduirea Legii Tale.
72Iată, mai mult se dovedește
Că pentru mine prețuiește
Legea, de gura Ta lăsată,
Decât va prețui, vreodată,
O mie de lucrări, bogate,
Din aur sau argint turnate.
73Mâinile Tale m-au făcut
Și de aceea Ți-am cerut
Pricepere, să izbutesc,
Poruncile-Ți să-mi însușesc!
74Aceia cari, de bună seamă,
Față de Tine vădesc teamă,
Se bucură când mă zăresc,
Pentru că ei nădăjduiesc
În ceea ce-ai făgăduit.
75Dreaptă – mereu – s-a dovedit
Că este a Ta judecată.
Doar din credincioșie, iată,
Știu bine că am fost smerit.
76Acum fă Doamne – negreșit –
Prin nesfârșita-Ți bunătate,
De mângâiere și dreptate
Parte să am, necontenit,
Așa cum ai făgăduit!
77Cu îndurările cerești,
Mereu să mă învrednicești,
Pentru ca astfel să trăiesc,
Căci desfătare eu găsesc
În Legea Ta. Cei îngâmfați,
78Mereu să fie rușinați,
Pentru că oamenii acei
Mă asupresc, fără temei!
Dar eu, adânc, am cugetat
La legile pe cari le-ai dat.
79Să se întoarcă iar, la mine,
Aceia cari se tem de Tine
Și-au învățat, cu scumpătate,
Învățăturile lăsate,
De către Tine, pentru noi!
80Doamne, eu Te mai rog apoi,
Să priveghezi inima mea
Ca ne-mpărțită a fi ea
În ceea ce-ai orânduit,
Căci nu vreau ca, nesocotit,
Să ajung eu și, de rușine,
Să fiu făcut, de orișicine!
81Sufletul meu mereu tânjește,
Căci mângâierea-Ți o dorește,
Așa cum ai făgăduit.
82Privirile mi s-au topit
După a Ta făgăduință
Și zic, cuprins de suferință:
„Când mă vei mângâia Tu, oare?”
83Căci sunt precum burduful care
Este luat și pus la fum.
Totuși, eu n-am uitat acum,
Ceea ce ai orânduit.
84Cât am eu oare, de trăit?
Când fi-vor pedepsiți cei care
Mă prigonesc fără-ncetare?
85Niște-ngâmfați mă dușmănesc
Și-n fața mea, gropi pregătesc,
Căci nu lucrează – se-nțelege –
Așa cum cere a Ta Lege.
86Legile Tale, cum se știe,
Sunt toate doar credincioșie.
Doamne ajută-mă, căci ei
Mă prigonesc fără temei!
87Sunt gata ca să mă doboare,
Sunt gata ca să mă omoare!
Dar eu nu am să părăsesc
Poruncile, ci le păzesc.
88Mă-nviorează pe-a mea cale,
Ca să păzesc legile Tale!
89Cuvântul Tău, o Domnul meu,
În ceruri, dăinuie mereu.
90Apoi, a Ta credincioșie,
Din neam în neam, are să ție.
Pământul l-ai întemeiat,
Iar el e tare, ne-ncetat.
91Tot ceea ce este sub soare,
Astăzi se ține în picioare
Prin legile de Tine, puse,
Căci toate Ție-Ți sunt supuse.
92De n-ar fi fost Legea pe care
Al nostru Dumnezeu o are,
Viața mi-ar fi ajuns să fie
Cuprinsă de ticăloșie
Și-n ea, apoi, aș fi pierit.
93De-aceea, eu – necontenit –
Am să păzesc porunca Ta.
Cât voi trăi, nu voi uita
Legile Tale, ci veghez
La ele, căci mă-nviorez.
94Mă mântuiește, Domnul meu,
Pentru că sunt al Tău, mereu,
Și mă conduc pe a mea cale
După porunca Legii Tale.
95Dușmanii mei mă urmăresc
Și să mă prindă ei voiesc.
Eu iau aminte, ne-ncetat,
La ceea ce m-ai învățat.
96Tot ceea ce-i desăvârșit
Se dovedește mărginit.
Poruncile ce-s dăruite,
De Tine, sunt nemărginite.
97Mult, a Ta Lege, o iubesc
Și zi de zi, la ea gândesc.
98Poruncile ce le-ai lăsat –
Pe care eu le-am învățat –
Mi-au dat mai multă-nțelepciune,
Decât ar fi putut s-adune
Aceia cari mă dușmănesc.
99Mai învățat eu mă vădesc,
Decât se-arată toți acei
Cari sunt învățătorii mei,
Căci mă gândesc, neîncetat,
La ceea ce m-ai învățat.
100Mai priceput ajuns-am, iată,
De cât sunt cei bătrâni, vreodată,
Căci ale Tale porunci, eu
Caut să le păzesc mereu.
101Piciorul meu departe șade,
De orice drum rău, căci se cade
Ca să păzesc al Tău Cuvânt.
102Legile Tale mereu sânt
Cu mine, căci Tu mă înveți
Să le păzesc și-mi dai poveți.
103Ce dulci se-arată pentru mine
Cuvintele spuse de Tine!
Căci pentru cerul gurii mele,
Mai dulci sunt, decât mierea, ele!
104A Ta poruncă m-a făcut
Ca să devin mai priceput,
Căci a minciunii cale, eu
Ajuns-am s-o urăsc mereu.
105Drept candelă pentru picioare,
Lumină călăuzitoare,
Pe calea mea de pe pământ,
Se dovedește-al Tău Cuvânt.
106Iată că jur – și tot mereu
Voi ține jurământul meu –
Că legile de Tine date
Le voi păzi, cu scumpătate.
107Sunt amărât de supărare.
Doamne, adu-mi înviorare,
După Cuvântul Tău Cel Sfânt!
108Primește al meu simțământ
Și-apoi mereu, pe a mea cale,
Învață-mă legile Tale!
109Primejduită-i a mea viață,
Dar eu nu uit a Ta povață
Și a Ta Lege o păzesc.
110Aceia cari mă dușmănesc
Curse-mi întind, dar am ținut
Poruncile, cum ai cerut.
111Învățătura Ta să-mi fie
Drept moștenire, pe vecie.
Cu bucurie, umple ea,
Neîncetat, inima mea.
112Inima-mi pun să împlinească
Orânduirea Ta cerească
Întotdeauna, negreșit,
De-acum și până la sfârșit.
113Oameni cei nehotărâți,
Întotdeauna-mi sunt urâți,
Dar a Ta Lege, tot mereu,
Iubită-i de sufletul meu.
114Pe Tine Doamne, Te-am făcut
Loc de scăpare și-al meu scut.
A mea încredere va sta
Doar în făgăduința Ta.
115Voi – răilor – seama luați:
De mine să vă-ndepărtați,
Pentru că eu păzesc mereu,
Poruncile lui Dumnezeu!
116Doamne, dă-mi sprijin negreșit,
Așa cum ai făgăduit,
Ca să trăiesc! De-asemenea,
Să nu lași ca nădejdea mea
Să fie dată de rușine!
117Doamne fii sprijin pentru mine,
Ca astfel eu să fiu scăpat
Și să mă bucur, ne-ncetat,
De tot ce ai orânduit!
118Eu știu că i-ai disprețuit
Pe cei ce lasă a Ta cale
Și-orânduirea legii Tale.
Această înșelătorie,
Zadarnică, o să le fie.
119Ca spuma-i iei de pe pământ,
Pe toți acei care răi sânt.
Tocmai de-aceea, iubesc eu
Învățătura Ta, mereu.
120De a Ta frică, bunăoară,
Întregul trup mi se-nfioară,
Iar carnea-mi este-nspăimântată
De a Ta dreaptă judecată.
121Legea și cu dreptatea, eu
Caut să le păzesc mereu.
Pradă asupritorilor,
Să nu-l lași pe-al tău slujitor!
122Sub ocrotirea Ta să fie
Pus robul Tău, pentru vecie,
Ca să nu fie apăsat
De cel cari este îngâmfat!
123Topită e a mea privire,
După nespusa-Ți mântuire
Și-ntreaga mea ființă-așteaptă,
Făgăduința Ta cea dreaptă.
124Doar bunătate să-mi areți
Și-n Legea Ta să mă înveți!
125Iată că rob al Tău sunt eu:
Să-mi dai pricepere, mereu,
Ca să cunosc, pe a mea cale,
Învățătura Legii Tale.
126Acum e vremea, gândesc eu,
Ca să lucreze Dumnezeu,
Căci cei răi calcă Legea Lui.
127Iubesc porunca Domnului,
Mai mult de cât iubesc vreodat’
Tot aurul cere-i curat.
128De-aceea, drepte Îți găsesc
Poruncile și mă feresc,
Mereu, de a minciunii cale.
129Învățătura Legii Tale
E, pentru mine, minunată.
De-aceea, al meu suflet cată
Să o păzească, ne-ncetat.
130Cuvântul Tău S-a arătat
Că dă lumină și dreptate,
La cei lipsiți de răutate.
131Oftez, căci lacom fost-am eu,
După porunca Ta, mereu.
132Întoarce-Ți Fața către mine,
Să-mi vină mila de la Tine,
Cum faci cu cei ce se vădesc
Că al Tău Nume Îl iubesc!
133Fă ca-n al Tău Cuvânt, mereu,
Tare să fie pasul meu
Și nu lăsa nelegiuirea
Ca să îmi stăpânească firea!
134Dă-mi izbăvire de cei care
Mă asupresc fără-ncetare,
Ca-n acest fel să izbutesc,
Poruncile-Ți să le păzesc!
135Fă să lucească a Ta Față
Peste a robului Tău viață
Și-nvață-mă, pe a mea cale,
Orânduirea Legii Tale!
136Ai mei ochi plâng, pentru că iată
Că Legea Ta este călcată.
137Plin de dreptate, ne-ncetat,
Doamne, mereu, Te-ai arătat,
Iar judecățile rostite
De Tine, sunt neprihănite.
138Învățătura Ta, curată,
E pe dreptate-ntemeiată,
Precum și pe credincioșie,
Făcută pentru veșnicie.
139Iată că râvna mea adâncă
E-aceea care mă mănâncă,
Pentru că oamenii acei –
Cari se vădesc dușmani ai mei –
Uită mereu, în mod voit,
Cuvintele ce le-ai rostit.
140Al Tău Cuvânt S-a arătat
A fi cu totul încercat,
Iar al Tău rob se dovedește –
Necontenit – că Îl iubește.
141Disprețuit și mic sunt eu,
Însă nu uit să țin, mereu,
Poruncile ce mi le-ai dat.
142Dreptatea Ta s-a arătat
A fi eternă. Legea Ta,
Numai pe adevăr, va sta.
143Sunt în necaz și-n strâmtorare,
Dar Legea Ta mi-e desfătare.
144Învățătura Ta e vie
Și dreaptă e, pentru vecie.
Pricepere, să-mi dai, voiesc,
Să pot astfel ca să trăiesc!
145Din inimă, Te chem mereu,
Doamne. Ascultă oful meu:
Vreau să păzesc, pe a mea cale,
Orânduirea Legii Tale.
146Doamne, Te chem: milă să ai
Și mântuire să îmi dai,
Să pot păzi pe a mea cale
Învățătura Legii Tale!
147O iau ‘naintea zorilor
Și strig spre știrea tuturor.
Nădejdea mea e așezată
Doar în făgăduința dată
De către Domnul Dumnezeu.
În ea nădăjduiesc mereu.
148O iau ‘naintea străjilor
De noapte și a zorilor,
Căci adâncit în gânduri sânt
Mereu, doar la al Tău Cuvânt.
149În bunătatea Ta, mereu,
Doamne, ascultă glasul meu
Și-nviorează-mă pe dată,
După făgăduința dată!
150Se-apropie cei ce vădesc
Că mișelia o iubesc.
La Legea Ta, ei nu veghează,
Căci ei, de ea, se-ndepărtează.
151Eu știu însă, o Domnul meu,
Cum că aproape ești mereu.
Poruncile, de Tine date,
Cu toate sunt adevărate,
152Pentru că Tu ai vrut să fie
Statornicite-n veșnicie.
153Un ticălos sunt eu. Privește
La mine și mă izbăvește,
Căci a Ta Lege, niciodată –
De mine – nu a fost uitată.
154Apără-mi pricina mereu!
Răscumpără-mă, Domn al meu!
Înviorează-mă de-ndată,
După făgăduința dată!
155Aceia cari sunt răi, din fire,
Departe sunt de mântuire,
Căci ei nu cată, pe-a lor cale,
Orânduirea Legii Tale.
156Neprețuita-Ți îndurare
Se-arată-a fi nespus de mare!
Mă-nviorează, de îndată,
După făgăduința dată!
157Sunt mulți cei ce mă prigonesc
Și cei care mă dușmănesc,
Dar eu nu mă voi depărta,
Nicicând, de-nvățătura Ta.
158La cei necredincioși, mereu,
Cu mare scârbă privesc eu,
Căci nu păzesc al Tău Cuvânt
Care de-apururi este sfânt.
159Vezi cât de mult am îndrăgit
Eu, ceea ce ai poruncit!
În bunătatea-Ți arătată,
Înviorează-mă de-ndată!
160Cuvântul Tău, pe temelie
De adevăr, stă-n veșnicie.
Legile Tale, ne-ncetat,
Drepte a fi s-au arătat
Și veșnice se dovedesc.
161Mulți voievozi mă prigonesc
Fără temei. Inima mea
Neînfricată e, căci ea,
De-al Tău cuvânt, de bună seamă,
E învățată să se teamă.
162Mă bucur de al Tău Cuvânt
Și foarte fericit eu sânt,
Asemeni celui ce-o să-i cadă
O mare bogăție, pradă.
163Nu pot a suferi minciuna
Căci am urât-o-ntotdeauna,
Însă-Ți iubesc Legea, mereu.
164De șapte ori, Te laud eu,
În fiecare zi, căci iată,
Legea Ta dreaptă se arată.
165Cei care, Legea, Îți iubesc,
Cu pace se învrednicesc
Și scapă de nenorocire.
166Nădejdea mea de mântuire
Este în Domnul, căci voiesc,
Poruncile-I, să le-mplinesc.
167Învățătura Ta, mereu,
Ținută-i de sufletul meu,
Pentru că eu mult o iubesc!
168Poruncile Ți le păzesc,
Fiindcă înaintea Ta,
Cărarea mea, mereu, va sta.
169S-ajungă dar, sufletul meu,
Până la Domnul Dumnezeu!
Pricepere să-mi dai, de-ndată,
După făgăduința dată!
170Cererea sufletului meu
S-ajungă pân’ la Dumnezeu!
Mă izbăvește de îndată,
După făgăduința dată!
171Buzele mele să-Ți vestească
Lauda! Să Te preamărească,
Căci Tu mă-nveți, pe a mea cale,
Orânduirea Legii Tale!
172Cuvântul Tău cel minunat,
De limba mea, fie cântat,
Căci legile orânduite
De Tine, drepte, sunt vădite!
173Al Tău braț fie-mi ajutor,
Fie al meu apărător,
Căci am cătat, pe a mea cale –
Mereu – porunca Legii Tale.
174Suspin, căci fericirea-mi vine
Din mântuirea de la Tine.
În Legea Ta, de-a pururea,
Se află desfătarea mea.
175Sufletul meu să viețuiască
Și laude să-Ți dăruiască!
În judecata Ta, mereu,
Sprijin să pot să aflu eu!
176Precum e oaia rătăcită
Care de turmă-i despărțită,
La fel mă aflu eu acum,
Când pribegesc pe al meu drum.
Caută-Ți robul, Domnul meu,
Căci țin poruncile mereu,
Și n-am uitat, pe a mea cale –
Nicicând – porunca Legii Tale!
Selectat acum:
Psalmii 119: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Psalmii 119
119
1Ferice dar, oamenilor
Neprihăniți în calea lor,
Oameni ce țin Legea pe care
Al nostru Dumnezeu o are!
2Ferice, celor ce păzesc
Poruncile și le-mplinesc,
Cătând – din inimă – mereu,
Pe-al nostru Domn și Dumnezeu!
3Ferice de cei care cată
Ca să nu facă niciodată
Nelegiuiri, umblând mereu
Pe căile lui Dumnezeu!
4Tu, Doamne, ai găsit cu cale,
Ca să ne dai legile Tale,
Pe care, cu sfințenie, noi
Să le păzim mereu apoi.
5O, de-ar ținti a mea cărare,
Spre a-mplini Legea pe care
Ne-ai dăruit-o! Astfel, eu
6N-am să mă rușinez mereu,
Atuncea când voi fi privit
La ceea ce ai poruncit!
7Când legile dreptății Tale
Am să le-nvăț, pe a mea cale,
Îmi va fi inima gătită,
Curată și neprihănită,
Ca laude să-Ți aduc eu.
8Doamne, vreau să păzesc mereu,
Orânduirile pe care
Le-ai dat Tu, pentru fiecare.
Ajută-mă Doamne, să pot;
Și nu mă părăsi de tot!
Ajută-mă dar, Domnul meu!
9Cum își va ține, tot mereu,
Un tânăr, al său drum, curat?
Ținându-se neîncetat,
Numai după al Tău Cuvânt.
10Din inimă, o Doamne Sfânt,
Te caut eu, neîncetat.
Nu mă lăsa să mă abat
De la poruncile-arătate,
Cari pentru noi au fost lăsate.
11Al Tău Cuvânt Îl voi avea
Pus bine, în inima mea,
Să nu ajung ca să greșesc
Și-n contră-Ți să păcătuiesc!
12Să fii dar, binecuvântat,
Numai Tu Doamne, ne-ncetat!
Învață-mă, pe a mea cale,
Legea orânduirii Tale!
13Am să vestesc, neîncetat,
Ce hotărâri, Tu ai luat.
14Urmez a Ta învățătură
Și-s bucuros, peste măsură,
De parcă eu aș fi cel care,
Toate comorile le are
În stăpânire. Mă gândesc
15Neîncetat și chibzuiesc
La ceea ce ai poruncit,
Iar ai mei ochi i-am pironit
Pe calea Ta. Mă desfătez
16Cu-al Tău Cuvânt și Îl urmez,
Păzind orânduirea dată,
Care de Tine-a fost lăsată.
17Fă-mi bine Doamne, să trăiesc
Și-al Tău cuvânt să Îl păzesc!
18Deschide-mi ochii să văd bine
Legea venită de la Tine
Și lucrurile minunate
Care prin Lege ne-au fost date!
19Iată că un străin eu sânt
Rătăcitor pe-acest pământ.
Să nu ascunzi din a mea cale,
Legea orânduirii Tale!
20După a Ta Lege, mereu,
Topit este sufletul meu.
21Tu mustri pe cei îngâmfați;
Îi mustri pe cei blestemați
Care mereu s-au rătăcit
De la ceea ce-ai poruncit.
22Doamne, Te rog, ridică iară
Disprețul și a mea ocară,
Căci eu, de-nvățătura Ta,
Necontenit voi asculta!
23Pot voievozii să tot stea,
Ca să vorbească-n contra mea,
Pentru că eu, neîncetat,
Cuget la ce m-ai învățat.
24Învățăturile pe care
Tu mi le-ai dat sunt desfătare –
Întotdeauna – pentru mine
Și-ai mei sfătuitori de bine.
25Sufletul meu se-apleacă până
Lipit ajunge de țărână.
Mă-nviorează, de îndată,
După făgăduința dată!
26Eu Îți vorbesc despre-a mea cale,
Iar Tu mă-nveți legile Tale!
27Doamne, mi-ai dăruit porunci:
Fă-mă să le pricep și-atunci,
Voi cugeta fără-ncetare
La minunata Ta lucrare.
28Sufletu-mi plânge întristat,
De suferință apăsat.
După al Tău Cuvânt, cer eu
Să mă ridici, o Domnul meu!
29Doamne, de necredincioșie
Mă-ndepărtează! Fă să vie,
Asupra mea, a Ta-ndurare,
Ca să urmez Legea pe care
Tu ai lăsat-o! Iată, eu
30Doresc să îmi aleg, mereu,
A adevărului Tău cale!
Voi căuta, legile Tale,
Sub ai mei ochi de a le ține.
31Să nu mă lași dar, de rușine,
Căci de-a Ta-nvățătură eu
Caut ca să mă țin mereu!
32Iată, alerg pe a Ta cale
Păzind porunca Legii Tale,
Pentru că Tu doar, Doamne, poți,
La loc larg, inima să-mi scoți.
33Învață-mă Doamne, mereu,
Orânduirea Ta, iar eu
Am să o țin pân’ la sfârșit!
34Pricepere dă-mi, negreșit,
Ca a Ta Lege s-o păzesc,
Din inimă, și s-o-mplinesc!
35Povățuiește-mă mereu,
Poruncile să le țin eu,
Căci calea lor îmi place mie.
36Deschisă inima să-mi fie,
Spre-nvățătura minunată –
Care de Tine-a fost lăsată –
Nu spre câștig! O, Domnul meu,
37Abate ai mei ochi, mereu,
De la lucrările deșarte!
De ele, ține-mă departe!
Doamne, asupra mea, veghează!
Pe calea Ta, mă-nviorează!
38Fă ca să fie împlinit
Ceea ce ai făgăduit
Robului Tău și celor care
Se tem de brațul Tău cel tare!
39Doamne, Te rog, îndepărtează
Ocara ce mă-nfiorează!
Căci judecata Ta se-arată,
De bunătate, încărcată.
40Doamne – necontenit – doresc,
Porunca să Ți-o împlinesc!
După neprihănirea care
O ceri Tu, de la fiecare,
Voiesc să fie viața mea!
41Doamne, doresc de-asemenea,
Să faci ca îndurarea-Ți mare,
Asupra mea, să se pogoare!
Dă-mi mântuirea-Ți minunată,
După făgăduința dată!
42Atunci, putea-voi să vorbesc
Cu cei ce mă batjocoresc,
Căci în al Tău Cuvânt, mereu,
Încrederea mi-am pus-o eu.
43Nu îmi lua, din a mea gură,
A adevărului măsură,
Pentru că-n judecata Ta,
A mea nădejde, doar, va sta!
44Am să-Ți păzesc Legea, mereu.
45În locuri largi voi umbla eu,
Căci am să caut, pe-a mea cale,
Să împlinesc legile Tale.
46Despre învățătura Ta,
Necontenit voi cuvânta,
În fața celor așezați,
Peste popoare, împărați.
Iar când le voi vorbi de Tine,
N-am să roșesc eu, de rușine.
47Toate poruncile pe care
Tu le-ai lăsat sunt desfătare –
Întotdeauna – pentru mine,
Căci le iubesc. Iată, îmi vine
48Să-mi întind mâinile spre ele,
Căci la poruncile acele
Și la orânduirea Ta,
Doresc – adânc – a cugeta.
49Să-Ți amintești, încă odată,
De-acea făgăduință dată
Robului Tău, în care eu,
Încrederea mi-am pus mereu!
50Aceasta-mi este mângâiere,
În suferință și durere,
Căci doar a Ta făgăduință
Viață îmi dă și biruință.
51Iată că niște îngâmfați
Sunt împotrivă-mi adunați
Și mă batjocoresc mereu.
Dar nu mă voi abate eu,
De la cuvântul Legii Tale.
52Mereu, pe-a vieții mele cale,
Mă poartă gândul, bunăoară,
La judecăți de-odinioară,
Care făcute-au fost de Tine
Și-ndată mângâiere-mi vine.
53Când pe cei răi eu îi zăresc
Că Legea Ta o părăsesc,
Inima mea este cuprinsă
De o mânie mare-aprinsă.
54Orânduirile făcute
De Tine doar, îmi sunt plăcute,
Căci ele îmi prilejuiesc
Cântările ce le gătesc
În casa pribegiei mele.
55Noaptea, îmi amintesc de ele
Și de al Tău Nume ceresc,
Iar a Ta Lege o păzesc.
56Așa mi se cuvine, iată,
Căci eu păzesc porunca dată,
De către Tine. Partea mea
57Este aceea de-a avea
Grijă ca tot ce ai rostit,
Mereu să fie împlinit.
58Mila să-mi fie arătată,
După făgăduința dată,
Căci acest lucru Te rog eu,
Din toată inima, mereu!
59La-nvățătura Ta gândesc,
Iar calea, după ea-mi croiesc.
60Grabă arăt, neîncetat
Și cu nimic n-am pregetat
În a-Ți păzi porunca dată
Prin Legea ce a fost lăsată.
61Curse-mi întind cei răi, dar eu,
La legea Ta, gândesc mereu.
62În miez de noapte mă trezesc
Și laude Îți dăruiesc,
Căci ai lucrat după dreptate,
În pricinile judecate.
63Aceia cari se tem de Tine,
Prieteni fi-vor pentru mine,
Precum și cei ce dovedesc
Că legile Ți le păzesc.
64Întreg pământul parte are,
De bunătatea Ta cea mare.
Învață-mă a căuta,
Mereu, orânduiala Ta!
65Fă-mi bine Doamne, negreșit,
După cum ai făgăduit.
66Învață-mă-nțelegerea
Și-asemenea priceperea
Poruncilor ce le-ai lăsat,
Ca să le cred, neîncetat
67Atuncea când smerit eram,
Fără de țintă rătăceam,
Însă acuma mă silesc,
Al Tău Cuvânt să Îl păzesc.
68Tu ești milos și-ndurător,
Ești bun și binefăcător.
Învață-mă, necontenit,
Ceea ce ai orânduit!
69Niște-ngâmfați mă dușmănesc.
Neadevăruri ei urzesc,
În contra mea, neîncetat.
Dar eu, mereu, am arătat
Cum că din inimă doresc,
Poruncile-Ți să le-mplinesc.
70Iată că inimile lor
Asemeni sunt grăsimilor,
Căci se vădesc nesimțitoare.
Dar eu, cât voi trăi sub soare,
La Legea Ta voi cugeta,
Căci ea doar, mă va desfăta.
71Dacă Tu, Doamne, m-ai smerit,
Spre al meu bine s-a vădit,
Ca să învăț – pe a mea cale –
Orânduirea Legii Tale.
72Iată, mai mult se dovedește
Că pentru mine prețuiește
Legea, de gura Ta lăsată,
Decât va prețui, vreodată,
O mie de lucrări, bogate,
Din aur sau argint turnate.
73Mâinile Tale m-au făcut
Și de aceea Ți-am cerut
Pricepere, să izbutesc,
Poruncile-Ți să-mi însușesc!
74Aceia cari, de bună seamă,
Față de Tine vădesc teamă,
Se bucură când mă zăresc,
Pentru că ei nădăjduiesc
În ceea ce-ai făgăduit.
75Dreaptă – mereu – s-a dovedit
Că este a Ta judecată.
Doar din credincioșie, iată,
Știu bine că am fost smerit.
76Acum fă Doamne – negreșit –
Prin nesfârșita-Ți bunătate,
De mângâiere și dreptate
Parte să am, necontenit,
Așa cum ai făgăduit!
77Cu îndurările cerești,
Mereu să mă învrednicești,
Pentru ca astfel să trăiesc,
Căci desfătare eu găsesc
În Legea Ta. Cei îngâmfați,
78Mereu să fie rușinați,
Pentru că oamenii acei
Mă asupresc, fără temei!
Dar eu, adânc, am cugetat
La legile pe cari le-ai dat.
79Să se întoarcă iar, la mine,
Aceia cari se tem de Tine
Și-au învățat, cu scumpătate,
Învățăturile lăsate,
De către Tine, pentru noi!
80Doamne, eu Te mai rog apoi,
Să priveghezi inima mea
Ca ne-mpărțită a fi ea
În ceea ce-ai orânduit,
Căci nu vreau ca, nesocotit,
Să ajung eu și, de rușine,
Să fiu făcut, de orișicine!
81Sufletul meu mereu tânjește,
Căci mângâierea-Ți o dorește,
Așa cum ai făgăduit.
82Privirile mi s-au topit
După a Ta făgăduință
Și zic, cuprins de suferință:
„Când mă vei mângâia Tu, oare?”
83Căci sunt precum burduful care
Este luat și pus la fum.
Totuși, eu n-am uitat acum,
Ceea ce ai orânduit.
84Cât am eu oare, de trăit?
Când fi-vor pedepsiți cei care
Mă prigonesc fără-ncetare?
85Niște-ngâmfați mă dușmănesc
Și-n fața mea, gropi pregătesc,
Căci nu lucrează – se-nțelege –
Așa cum cere a Ta Lege.
86Legile Tale, cum se știe,
Sunt toate doar credincioșie.
Doamne ajută-mă, căci ei
Mă prigonesc fără temei!
87Sunt gata ca să mă doboare,
Sunt gata ca să mă omoare!
Dar eu nu am să părăsesc
Poruncile, ci le păzesc.
88Mă-nviorează pe-a mea cale,
Ca să păzesc legile Tale!
89Cuvântul Tău, o Domnul meu,
În ceruri, dăinuie mereu.
90Apoi, a Ta credincioșie,
Din neam în neam, are să ție.
Pământul l-ai întemeiat,
Iar el e tare, ne-ncetat.
91Tot ceea ce este sub soare,
Astăzi se ține în picioare
Prin legile de Tine, puse,
Căci toate Ție-Ți sunt supuse.
92De n-ar fi fost Legea pe care
Al nostru Dumnezeu o are,
Viața mi-ar fi ajuns să fie
Cuprinsă de ticăloșie
Și-n ea, apoi, aș fi pierit.
93De-aceea, eu – necontenit –
Am să păzesc porunca Ta.
Cât voi trăi, nu voi uita
Legile Tale, ci veghez
La ele, căci mă-nviorez.
94Mă mântuiește, Domnul meu,
Pentru că sunt al Tău, mereu,
Și mă conduc pe a mea cale
După porunca Legii Tale.
95Dușmanii mei mă urmăresc
Și să mă prindă ei voiesc.
Eu iau aminte, ne-ncetat,
La ceea ce m-ai învățat.
96Tot ceea ce-i desăvârșit
Se dovedește mărginit.
Poruncile ce-s dăruite,
De Tine, sunt nemărginite.
97Mult, a Ta Lege, o iubesc
Și zi de zi, la ea gândesc.
98Poruncile ce le-ai lăsat –
Pe care eu le-am învățat –
Mi-au dat mai multă-nțelepciune,
Decât ar fi putut s-adune
Aceia cari mă dușmănesc.
99Mai învățat eu mă vădesc,
Decât se-arată toți acei
Cari sunt învățătorii mei,
Căci mă gândesc, neîncetat,
La ceea ce m-ai învățat.
100Mai priceput ajuns-am, iată,
De cât sunt cei bătrâni, vreodată,
Căci ale Tale porunci, eu
Caut să le păzesc mereu.
101Piciorul meu departe șade,
De orice drum rău, căci se cade
Ca să păzesc al Tău Cuvânt.
102Legile Tale mereu sânt
Cu mine, căci Tu mă înveți
Să le păzesc și-mi dai poveți.
103Ce dulci se-arată pentru mine
Cuvintele spuse de Tine!
Căci pentru cerul gurii mele,
Mai dulci sunt, decât mierea, ele!
104A Ta poruncă m-a făcut
Ca să devin mai priceput,
Căci a minciunii cale, eu
Ajuns-am s-o urăsc mereu.
105Drept candelă pentru picioare,
Lumină călăuzitoare,
Pe calea mea de pe pământ,
Se dovedește-al Tău Cuvânt.
106Iată că jur – și tot mereu
Voi ține jurământul meu –
Că legile de Tine date
Le voi păzi, cu scumpătate.
107Sunt amărât de supărare.
Doamne, adu-mi înviorare,
După Cuvântul Tău Cel Sfânt!
108Primește al meu simțământ
Și-apoi mereu, pe a mea cale,
Învață-mă legile Tale!
109Primejduită-i a mea viață,
Dar eu nu uit a Ta povață
Și a Ta Lege o păzesc.
110Aceia cari mă dușmănesc
Curse-mi întind, dar am ținut
Poruncile, cum ai cerut.
111Învățătura Ta să-mi fie
Drept moștenire, pe vecie.
Cu bucurie, umple ea,
Neîncetat, inima mea.
112Inima-mi pun să împlinească
Orânduirea Ta cerească
Întotdeauna, negreșit,
De-acum și până la sfârșit.
113Oameni cei nehotărâți,
Întotdeauna-mi sunt urâți,
Dar a Ta Lege, tot mereu,
Iubită-i de sufletul meu.
114Pe Tine Doamne, Te-am făcut
Loc de scăpare și-al meu scut.
A mea încredere va sta
Doar în făgăduința Ta.
115Voi – răilor – seama luați:
De mine să vă-ndepărtați,
Pentru că eu păzesc mereu,
Poruncile lui Dumnezeu!
116Doamne, dă-mi sprijin negreșit,
Așa cum ai făgăduit,
Ca să trăiesc! De-asemenea,
Să nu lași ca nădejdea mea
Să fie dată de rușine!
117Doamne fii sprijin pentru mine,
Ca astfel eu să fiu scăpat
Și să mă bucur, ne-ncetat,
De tot ce ai orânduit!
118Eu știu că i-ai disprețuit
Pe cei ce lasă a Ta cale
Și-orânduirea legii Tale.
Această înșelătorie,
Zadarnică, o să le fie.
119Ca spuma-i iei de pe pământ,
Pe toți acei care răi sânt.
Tocmai de-aceea, iubesc eu
Învățătura Ta, mereu.
120De a Ta frică, bunăoară,
Întregul trup mi se-nfioară,
Iar carnea-mi este-nspăimântată
De a Ta dreaptă judecată.
121Legea și cu dreptatea, eu
Caut să le păzesc mereu.
Pradă asupritorilor,
Să nu-l lași pe-al tău slujitor!
122Sub ocrotirea Ta să fie
Pus robul Tău, pentru vecie,
Ca să nu fie apăsat
De cel cari este îngâmfat!
123Topită e a mea privire,
După nespusa-Ți mântuire
Și-ntreaga mea ființă-așteaptă,
Făgăduința Ta cea dreaptă.
124Doar bunătate să-mi areți
Și-n Legea Ta să mă înveți!
125Iată că rob al Tău sunt eu:
Să-mi dai pricepere, mereu,
Ca să cunosc, pe a mea cale,
Învățătura Legii Tale.
126Acum e vremea, gândesc eu,
Ca să lucreze Dumnezeu,
Căci cei răi calcă Legea Lui.
127Iubesc porunca Domnului,
Mai mult de cât iubesc vreodat’
Tot aurul cere-i curat.
128De-aceea, drepte Îți găsesc
Poruncile și mă feresc,
Mereu, de a minciunii cale.
129Învățătura Legii Tale
E, pentru mine, minunată.
De-aceea, al meu suflet cată
Să o păzească, ne-ncetat.
130Cuvântul Tău S-a arătat
Că dă lumină și dreptate,
La cei lipsiți de răutate.
131Oftez, căci lacom fost-am eu,
După porunca Ta, mereu.
132Întoarce-Ți Fața către mine,
Să-mi vină mila de la Tine,
Cum faci cu cei ce se vădesc
Că al Tău Nume Îl iubesc!
133Fă ca-n al Tău Cuvânt, mereu,
Tare să fie pasul meu
Și nu lăsa nelegiuirea
Ca să îmi stăpânească firea!
134Dă-mi izbăvire de cei care
Mă asupresc fără-ncetare,
Ca-n acest fel să izbutesc,
Poruncile-Ți să le păzesc!
135Fă să lucească a Ta Față
Peste a robului Tău viață
Și-nvață-mă, pe a mea cale,
Orânduirea Legii Tale!
136Ai mei ochi plâng, pentru că iată
Că Legea Ta este călcată.
137Plin de dreptate, ne-ncetat,
Doamne, mereu, Te-ai arătat,
Iar judecățile rostite
De Tine, sunt neprihănite.
138Învățătura Ta, curată,
E pe dreptate-ntemeiată,
Precum și pe credincioșie,
Făcută pentru veșnicie.
139Iată că râvna mea adâncă
E-aceea care mă mănâncă,
Pentru că oamenii acei –
Cari se vădesc dușmani ai mei –
Uită mereu, în mod voit,
Cuvintele ce le-ai rostit.
140Al Tău Cuvânt S-a arătat
A fi cu totul încercat,
Iar al Tău rob se dovedește –
Necontenit – că Îl iubește.
141Disprețuit și mic sunt eu,
Însă nu uit să țin, mereu,
Poruncile ce mi le-ai dat.
142Dreptatea Ta s-a arătat
A fi eternă. Legea Ta,
Numai pe adevăr, va sta.
143Sunt în necaz și-n strâmtorare,
Dar Legea Ta mi-e desfătare.
144Învățătura Ta e vie
Și dreaptă e, pentru vecie.
Pricepere, să-mi dai, voiesc,
Să pot astfel ca să trăiesc!
145Din inimă, Te chem mereu,
Doamne. Ascultă oful meu:
Vreau să păzesc, pe a mea cale,
Orânduirea Legii Tale.
146Doamne, Te chem: milă să ai
Și mântuire să îmi dai,
Să pot păzi pe a mea cale
Învățătura Legii Tale!
147O iau ‘naintea zorilor
Și strig spre știrea tuturor.
Nădejdea mea e așezată
Doar în făgăduința dată
De către Domnul Dumnezeu.
În ea nădăjduiesc mereu.
148O iau ‘naintea străjilor
De noapte și a zorilor,
Căci adâncit în gânduri sânt
Mereu, doar la al Tău Cuvânt.
149În bunătatea Ta, mereu,
Doamne, ascultă glasul meu
Și-nviorează-mă pe dată,
După făgăduința dată!
150Se-apropie cei ce vădesc
Că mișelia o iubesc.
La Legea Ta, ei nu veghează,
Căci ei, de ea, se-ndepărtează.
151Eu știu însă, o Domnul meu,
Cum că aproape ești mereu.
Poruncile, de Tine date,
Cu toate sunt adevărate,
152Pentru că Tu ai vrut să fie
Statornicite-n veșnicie.
153Un ticălos sunt eu. Privește
La mine și mă izbăvește,
Căci a Ta Lege, niciodată –
De mine – nu a fost uitată.
154Apără-mi pricina mereu!
Răscumpără-mă, Domn al meu!
Înviorează-mă de-ndată,
După făgăduința dată!
155Aceia cari sunt răi, din fire,
Departe sunt de mântuire,
Căci ei nu cată, pe-a lor cale,
Orânduirea Legii Tale.
156Neprețuita-Ți îndurare
Se-arată-a fi nespus de mare!
Mă-nviorează, de îndată,
După făgăduința dată!
157Sunt mulți cei ce mă prigonesc
Și cei care mă dușmănesc,
Dar eu nu mă voi depărta,
Nicicând, de-nvățătura Ta.
158La cei necredincioși, mereu,
Cu mare scârbă privesc eu,
Căci nu păzesc al Tău Cuvânt
Care de-apururi este sfânt.
159Vezi cât de mult am îndrăgit
Eu, ceea ce ai poruncit!
În bunătatea-Ți arătată,
Înviorează-mă de-ndată!
160Cuvântul Tău, pe temelie
De adevăr, stă-n veșnicie.
Legile Tale, ne-ncetat,
Drepte a fi s-au arătat
Și veșnice se dovedesc.
161Mulți voievozi mă prigonesc
Fără temei. Inima mea
Neînfricată e, căci ea,
De-al Tău cuvânt, de bună seamă,
E învățată să se teamă.
162Mă bucur de al Tău Cuvânt
Și foarte fericit eu sânt,
Asemeni celui ce-o să-i cadă
O mare bogăție, pradă.
163Nu pot a suferi minciuna
Căci am urât-o-ntotdeauna,
Însă-Ți iubesc Legea, mereu.
164De șapte ori, Te laud eu,
În fiecare zi, căci iată,
Legea Ta dreaptă se arată.
165Cei care, Legea, Îți iubesc,
Cu pace se învrednicesc
Și scapă de nenorocire.
166Nădejdea mea de mântuire
Este în Domnul, căci voiesc,
Poruncile-I, să le-mplinesc.
167Învățătura Ta, mereu,
Ținută-i de sufletul meu,
Pentru că eu mult o iubesc!
168Poruncile Ți le păzesc,
Fiindcă înaintea Ta,
Cărarea mea, mereu, va sta.
169S-ajungă dar, sufletul meu,
Până la Domnul Dumnezeu!
Pricepere să-mi dai, de-ndată,
După făgăduința dată!
170Cererea sufletului meu
S-ajungă pân’ la Dumnezeu!
Mă izbăvește de îndată,
După făgăduința dată!
171Buzele mele să-Ți vestească
Lauda! Să Te preamărească,
Căci Tu mă-nveți, pe a mea cale,
Orânduirea Legii Tale!
172Cuvântul Tău cel minunat,
De limba mea, fie cântat,
Căci legile orânduite
De Tine, drepte, sunt vădite!
173Al Tău braț fie-mi ajutor,
Fie al meu apărător,
Căci am cătat, pe a mea cale –
Mereu – porunca Legii Tale.
174Suspin, căci fericirea-mi vine
Din mântuirea de la Tine.
În Legea Ta, de-a pururea,
Se află desfătarea mea.
175Sufletul meu să viețuiască
Și laude să-Ți dăruiască!
În judecata Ta, mereu,
Sprijin să pot să aflu eu!
176Precum e oaia rătăcită
Care de turmă-i despărțită,
La fel mă aflu eu acum,
Când pribegesc pe al meu drum.
Caută-Ți robul, Domnul meu,
Căci țin poruncile mereu,
Și n-am uitat, pe a mea cale –
Nicicând – porunca Legii Tale!
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca