Psalmii 78
78
Psalmu-i de-Asaf alcătuit
Și o cântare s-a vădit
1Ascultă dar, poporul meu,
Învățătura mea, mereu!
Aminte ia, necontenit,
La vorbele ce le-am rostit!
2Gura-mi deschid, ca să vorbesc
În pilde, ca să îți vestesc
Înțelepciunea cea pe care
Vremea străveche, doar, o are.
3Ceea ce știm, ce-am auzit,
Tot ceea ce ne-au povestit
Ai noști’ părinți, vom spune noi,
4Copiilor noștri apoi.
Nimic n-o să acoperim
Din ce cunoaștem, ci vestim
La neamul care s-a-ntrupat
Și care-n lume ne-a urmat,
Mereu, lauda Domnului,
Puterile brațului Lui
Și-apoi minunile făcute
Care de noi sunt cunoscute.
5În Iacov, El a vrut să fie,
Din vremuri vechi, o mărturie.
Apoi, o lege a dat El,
Pentru întregul Israel,
Și-a poruncit părinților
Noștri, ca-n ea, pe fiii lor,
Întotdeauna să-i învețe
Și-n ea doar, să le dea povețe,
6Pentru-a fi legea cunoscută
Și spre-a putea a fi știută
De toți copii-aceia care,
Apoi, în lume vor apare,
Ca să-i învețe pe acei
Ce se vor naște după ei
Cari o vor spune tuturor
Urmașilor neamului lor,
7Ca astfel să-și pună mereu,
Încrederea în Dumnezeu
Și pentru a nu fi uitate
Lucrările Lui minunate,
Îndeplinind necontenit,
Ceea ce El a poruncit.
8Să nu fie precum erau
Ai lor părinți pe când trăiau,
Deci un neam rău ce s-a vădit,
Întotdeauna, răzvrătit,
Având o inimă slăbită
Și de puteri secătuită
Și-un duh ce se-arăta mereu,
Necredincios lui Dumnezeu!
9Fiii lui Efraim erau
Deprinși cu arcul, când luptau,
Dar au dat dosul și-au fugit
Când ziua luptei a venit,
10Pentru că ei nu s-au ținut
De legământul cel făcut
De Dumnezeu și n-au voit
A ține Legea ce-au primit.
11Au dat uitării lucrul Lui;
De-asemeni, ale Domnului
Minuni – ce li s-au arătat –
În mare grabă le-au uitat.
12Domnul – minuni – a săvârșit,
Ai lor părinți când au trăit,
Când în Egipt ei se găseau
Și-n câmpul lui Țoan ședeau.
13Marea a despicat-o El,
Un drum făcându-le astfel,
Iar apele s-au adunat
Și ca un zid în jur le-au stat.
14Ziua, El i-a condus din nor
Și-apoi, un foc strălucitor,
În timpul nopții, s-a făcut.
15Întreg poporul a văzut
Cum, în pustiu, a despicat
Ștânca și apă El le-a dat.
16Izvoare, la porunca Lui,
Țâșneau din stânca muntelui,
Iar ale lor ape păreau
Că niște râuri mari erau.
17Dar ei tot nu L-au ascultat
Pe Domnul și n-au încetat
Păcate să mai săvârșească
Și să nu se mai răzvrătească
Față de Domnul, în pustie.
18L-au ispitit – precum se știe –
În a lor inimă, mereu,
Căci I-au cerut lui Dumnezeu,
Mâncare, după pofta lor.
19Apoi, acel întreg popor
Vorbit-a împotriva Lui,
Zicând: „Dar mâna Domnului
Poate, în stare ca să fie,
Masa a pune, în pustie?
20Noi știm că stânca a lovit
Și din ea, apă a țâșnit,
Însă acuma, va putea,
Pâine, aicea, să ne dea,
Sau se va dovedi în stare,
Carne, ca să ne dea El, oare?”
21Dar Dumnezeu a auzit,
Cuvintele ce le-au rostit
Și, foc aprins, S-a arătat
Față de Iacov. De îndat’,
Mânia Și-a stârnit-o El,
Față de-ntregul Israel,
22Pentru că ei nu au știut,
Pe Dumnezeu, să-L fi crezut
Și pentru că se îndoiau
De ajutorul ce-l aveau
Din partea Lui, necontenit.
23Atuncea, El a poruncit –
Pe dată – norilor de sus,
Iar porții cerului i-a spus
Să se deschidă, de-a turnat
24Mana care i-a săturat;
Și grâu, din cer, a mai dat El,
Poporului lui Israel.
25Toți au mâncat pâinea, de cari,
Se bucurau numai cei mari.
Mâncare, ei au căpătat,
Astfel încât s-au săturat.
26Să sufle, El a poruncit,
Vântului de la răsărit
Și miazăzi, de a plouat
27Cu carne și i-a săturat
Cu păsări cari, în largul zării,
Erau ca și nisipul mării.
28Întreg stolul păsărilor
Căzut-a în tabăra lor.
29Atunci, poporul a mâncat
Carne, până s-a săturat
Căci Dumnezeu i-a dăruit
Tot ceea ce el și-a dorit.
30Dar încă bine nu mâncase,
Iar pofta nu își stâmpărase,
31Când s-a stârnit, asupra lui,
Marea mânie-a Domnului
Care, pe dată, i-a lovit
Cu moartea și i-a nimicit
Pe tinerii lui Israel.
32Însă întreg poporu-acel –
Chiar după tot ce a văzut –
Pe Dumnezeu nu L-a crezut,
Ci-n contra Lui, nestingherit,
Cu toții au păcătuit.
33De-aceea, Domnul a scurtat
Zilele lor și le-a curmat
Anii apoi, printr-un sfârșit
Care năpraznic s-a vădit.
34Când El, de moarte, îi lovea,
Întreg poporul se-ntorcea
Să-L caute pe Dumnezeu.
35Își aminteau că El, mereu,
Stâncă le e și ajutor,
Fiind al lor Izbăvitor.
36Cu gura, însă-L înșelau
Și cu-ale lor limbi Îl mințeau.
37Inima lor era slăbită
Și de puteri secătuită.
Credință, ei n-au arătat,
Față de legământul dat.
38Totuși, în îndurarea-I mare,
Domnul le dă, la toți, iertare.
Mânia Lui, El Și-o strunește
Și astfel nu îi nimicește.
39Iată că El Și-a amintit
Că ei doar carne s-au vădit,
Fiind la fel ca o suflare
De vânt, care e trecătoare.
40De câte ori s-au răzvrătit
Când în pustie s-au găsit!
De câte ori L-au mâniat
Când în pustie s-au aflat!
41N-au încetat să-L ispitească,
Să-L întărâte, să-L stârnească
Și să Îl mânie pe Cel
Cari Sfânt îi e, lui Israel.
42De-a Lui putere, nimenea –
În urmă – nu-și mai amintea.
Nu-și aminteau că i-a păzit
Și de vrăjmași i-a izbăvit.
43Nici de minunile văzute
Cari în Egipt au fost făcute
Și nici de semne minunate
Care fuseseră-arătate
În a Țoanului câmpie.
44Nimeni nu mai voia să știe
Că-n sânge El a prefăcut
Apa din râu, de n-a putut
Din acea apă, nimenea,
În urmă, să mai poată bea.
45Cum roi de muște-otrăvitoare
S-a repezit să îi omoare,
Cum broaștele au năvălit
Asupra lor și i-au lovit;
46Cum prăzi ale omizilor
Ajunseră holdele lor,
Iar munca le-a ajuns să cadă,
Roiului de lăcuste, pradă;
47Cum viile s-au prăpădit
Când El, cu piatră, le-a lovit
Și cum smochinii s-au uscat
Când grindina i-a încercat.
48Cum au ajuns vitele pradă,
Acelei grindini, să le cadă;
Cum turmele lor au pierit
Sub focul, din ceruri, venit.
49Mânia Domnului aprinsă,
Urgia Lui cea necuprinsă,
Iuțimea și necazul Lui
Trimise-au fost poporului:
Un cârd de îngeri slujitori,
Doar de necaz aducători.
50Când Domnul Și-a dezlănțuit
Mânia, moartea i-a lovit,
Fiind de molime mâncați.
51Cum i-a lovit pe cei aflați
Întâi născuți printre cei care,
Locuitori, Egiptu-i are –
Pârga puterilor lui Ham
Și-a celor ce-s din al lui neam.
52Cum El, poporul, Și-a pornit
Și cum Și l-a povățuit
Când era în pustiu apoi,
Asemenea turmei de oi.
53Cum, fără grijă, i-a dus El –
Frică, să n-aibă Israel –
Și cum în mare, au pierit
Acei care i-au dușmănit.
54Cum i-a purtat, în urmă dar,
Până la sfântul Său hotar,
La muntele ce-i câștigat
De al Lui braț, neînfricat.
55Cum neamuri, El a izgonit
Din fața lor și-a împărțit
Țara, s-o ia în stăpânire
Spre a rămâne moștenire
A semințiilor pe care
Neamul lui Israel le are.
56Dar ei însă, necontenit,
Pe Dumnezeu L-au ispitit.
În contra Lui s-au răsculat
Și-a Lui poruncă au călcat.
57Necredincioși se dovedeau,
Precum părinții lor erau.
Ca și un arc înșelător,
L-au părăsit pe Domnul lor.
58Ei, înălțimi, au ridicat
Și-n acest fel L-au supărat,
Căci gelozia I-au stârnit
Când pentru idoli au slujit.
59Domnul, atunci, S-a mâniat
Și-a Lui mânie a picat
Peste întregul Israel.
60La Silo, Se aflase El,
Unde al Său cort se găsea
Când printre oameni locuia.
Furios, cortul Și l-a lăsat,
61Iar slava Lui, pradă, s-a dat,
Robiei. Măreția Lui
Ajuns-a a dușmanului.
62Lăsat a fost al Său popor,
Pradă a fi săbiilor,
Pentru că El S-a mâniat.
63În foc să cadă, i-a lăsat
Pe toți cei tineri din popor.
Fecioarele, la rândul lor,
Nu au mai fost sărbătorite
Cu cântecele pregătite,
Anume, pentru nuntă. Toți
64Cei care se vădeau preoți,
Loviți de sabie pieiră,
Iar văduvele nu-i bociră.
65Atuncea Domnul S-a trezit
Ca unul care a dormit.
Ca un viteaz S-a arătat,
Care-i de vin îmbărbătat.
66Pe-ai Săi dușmani, El i-a lovit,
Iar ei – speriați – toți au fugit,
Grăbindu-se-a ieși din țară,
Plini de rușine și ocară.
67A lepădat cortul pe care,
În Israel, Iosif îl are,
Și n-a ales – după cum știm –
Nici ramura lui Efraim,
68Ci El, pe Iuda, l-a cules
Și-apoi Sionul l-a ales,
Căci după cum se dovedește,
Domnul, pe-aceștia, îi iubește.
69Un sfânt locaș Și-a zidit El,
‘Nalt ca și cerul și la fel
De tare, precum se arată
Pământu-acest, pe care – iată –
L-a întărit pentru vecie.
70Pe David l-a ales să-I fie
Rob, căci El l-a luat apoi,
Chiar de la staulul de oi,
71Să îl așeze drept păstor,
Peste întregul Său popor,
72Iar David, când l-a cârmuit,
Pricepere a dovedit.
Neprihănită se vădea
Inima lui și-astfel putea
Să dea povețe tuturor
Și-nvățături pentru popor.
Selectat acum:
Psalmii 78: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Psalmii 78
78
Psalmu-i de-Asaf alcătuit
Și o cântare s-a vădit
1Ascultă dar, poporul meu,
Învățătura mea, mereu!
Aminte ia, necontenit,
La vorbele ce le-am rostit!
2Gura-mi deschid, ca să vorbesc
În pilde, ca să îți vestesc
Înțelepciunea cea pe care
Vremea străveche, doar, o are.
3Ceea ce știm, ce-am auzit,
Tot ceea ce ne-au povestit
Ai noști’ părinți, vom spune noi,
4Copiilor noștri apoi.
Nimic n-o să acoperim
Din ce cunoaștem, ci vestim
La neamul care s-a-ntrupat
Și care-n lume ne-a urmat,
Mereu, lauda Domnului,
Puterile brațului Lui
Și-apoi minunile făcute
Care de noi sunt cunoscute.
5În Iacov, El a vrut să fie,
Din vremuri vechi, o mărturie.
Apoi, o lege a dat El,
Pentru întregul Israel,
Și-a poruncit părinților
Noștri, ca-n ea, pe fiii lor,
Întotdeauna să-i învețe
Și-n ea doar, să le dea povețe,
6Pentru-a fi legea cunoscută
Și spre-a putea a fi știută
De toți copii-aceia care,
Apoi, în lume vor apare,
Ca să-i învețe pe acei
Ce se vor naște după ei
Cari o vor spune tuturor
Urmașilor neamului lor,
7Ca astfel să-și pună mereu,
Încrederea în Dumnezeu
Și pentru a nu fi uitate
Lucrările Lui minunate,
Îndeplinind necontenit,
Ceea ce El a poruncit.
8Să nu fie precum erau
Ai lor părinți pe când trăiau,
Deci un neam rău ce s-a vădit,
Întotdeauna, răzvrătit,
Având o inimă slăbită
Și de puteri secătuită
Și-un duh ce se-arăta mereu,
Necredincios lui Dumnezeu!
9Fiii lui Efraim erau
Deprinși cu arcul, când luptau,
Dar au dat dosul și-au fugit
Când ziua luptei a venit,
10Pentru că ei nu s-au ținut
De legământul cel făcut
De Dumnezeu și n-au voit
A ține Legea ce-au primit.
11Au dat uitării lucrul Lui;
De-asemeni, ale Domnului
Minuni – ce li s-au arătat –
În mare grabă le-au uitat.
12Domnul – minuni – a săvârșit,
Ai lor părinți când au trăit,
Când în Egipt ei se găseau
Și-n câmpul lui Țoan ședeau.
13Marea a despicat-o El,
Un drum făcându-le astfel,
Iar apele s-au adunat
Și ca un zid în jur le-au stat.
14Ziua, El i-a condus din nor
Și-apoi, un foc strălucitor,
În timpul nopții, s-a făcut.
15Întreg poporul a văzut
Cum, în pustiu, a despicat
Ștânca și apă El le-a dat.
16Izvoare, la porunca Lui,
Țâșneau din stânca muntelui,
Iar ale lor ape păreau
Că niște râuri mari erau.
17Dar ei tot nu L-au ascultat
Pe Domnul și n-au încetat
Păcate să mai săvârșească
Și să nu se mai răzvrătească
Față de Domnul, în pustie.
18L-au ispitit – precum se știe –
În a lor inimă, mereu,
Căci I-au cerut lui Dumnezeu,
Mâncare, după pofta lor.
19Apoi, acel întreg popor
Vorbit-a împotriva Lui,
Zicând: „Dar mâna Domnului
Poate, în stare ca să fie,
Masa a pune, în pustie?
20Noi știm că stânca a lovit
Și din ea, apă a țâșnit,
Însă acuma, va putea,
Pâine, aicea, să ne dea,
Sau se va dovedi în stare,
Carne, ca să ne dea El, oare?”
21Dar Dumnezeu a auzit,
Cuvintele ce le-au rostit
Și, foc aprins, S-a arătat
Față de Iacov. De îndat’,
Mânia Și-a stârnit-o El,
Față de-ntregul Israel,
22Pentru că ei nu au știut,
Pe Dumnezeu, să-L fi crezut
Și pentru că se îndoiau
De ajutorul ce-l aveau
Din partea Lui, necontenit.
23Atuncea, El a poruncit –
Pe dată – norilor de sus,
Iar porții cerului i-a spus
Să se deschidă, de-a turnat
24Mana care i-a săturat;
Și grâu, din cer, a mai dat El,
Poporului lui Israel.
25Toți au mâncat pâinea, de cari,
Se bucurau numai cei mari.
Mâncare, ei au căpătat,
Astfel încât s-au săturat.
26Să sufle, El a poruncit,
Vântului de la răsărit
Și miazăzi, de a plouat
27Cu carne și i-a săturat
Cu păsări cari, în largul zării,
Erau ca și nisipul mării.
28Întreg stolul păsărilor
Căzut-a în tabăra lor.
29Atunci, poporul a mâncat
Carne, până s-a săturat
Căci Dumnezeu i-a dăruit
Tot ceea ce el și-a dorit.
30Dar încă bine nu mâncase,
Iar pofta nu își stâmpărase,
31Când s-a stârnit, asupra lui,
Marea mânie-a Domnului
Care, pe dată, i-a lovit
Cu moartea și i-a nimicit
Pe tinerii lui Israel.
32Însă întreg poporu-acel –
Chiar după tot ce a văzut –
Pe Dumnezeu nu L-a crezut,
Ci-n contra Lui, nestingherit,
Cu toții au păcătuit.
33De-aceea, Domnul a scurtat
Zilele lor și le-a curmat
Anii apoi, printr-un sfârșit
Care năpraznic s-a vădit.
34Când El, de moarte, îi lovea,
Întreg poporul se-ntorcea
Să-L caute pe Dumnezeu.
35Își aminteau că El, mereu,
Stâncă le e și ajutor,
Fiind al lor Izbăvitor.
36Cu gura, însă-L înșelau
Și cu-ale lor limbi Îl mințeau.
37Inima lor era slăbită
Și de puteri secătuită.
Credință, ei n-au arătat,
Față de legământul dat.
38Totuși, în îndurarea-I mare,
Domnul le dă, la toți, iertare.
Mânia Lui, El Și-o strunește
Și astfel nu îi nimicește.
39Iată că El Și-a amintit
Că ei doar carne s-au vădit,
Fiind la fel ca o suflare
De vânt, care e trecătoare.
40De câte ori s-au răzvrătit
Când în pustie s-au găsit!
De câte ori L-au mâniat
Când în pustie s-au aflat!
41N-au încetat să-L ispitească,
Să-L întărâte, să-L stârnească
Și să Îl mânie pe Cel
Cari Sfânt îi e, lui Israel.
42De-a Lui putere, nimenea –
În urmă – nu-și mai amintea.
Nu-și aminteau că i-a păzit
Și de vrăjmași i-a izbăvit.
43Nici de minunile văzute
Cari în Egipt au fost făcute
Și nici de semne minunate
Care fuseseră-arătate
În a Țoanului câmpie.
44Nimeni nu mai voia să știe
Că-n sânge El a prefăcut
Apa din râu, de n-a putut
Din acea apă, nimenea,
În urmă, să mai poată bea.
45Cum roi de muște-otrăvitoare
S-a repezit să îi omoare,
Cum broaștele au năvălit
Asupra lor și i-au lovit;
46Cum prăzi ale omizilor
Ajunseră holdele lor,
Iar munca le-a ajuns să cadă,
Roiului de lăcuste, pradă;
47Cum viile s-au prăpădit
Când El, cu piatră, le-a lovit
Și cum smochinii s-au uscat
Când grindina i-a încercat.
48Cum au ajuns vitele pradă,
Acelei grindini, să le cadă;
Cum turmele lor au pierit
Sub focul, din ceruri, venit.
49Mânia Domnului aprinsă,
Urgia Lui cea necuprinsă,
Iuțimea și necazul Lui
Trimise-au fost poporului:
Un cârd de îngeri slujitori,
Doar de necaz aducători.
50Când Domnul Și-a dezlănțuit
Mânia, moartea i-a lovit,
Fiind de molime mâncați.
51Cum i-a lovit pe cei aflați
Întâi născuți printre cei care,
Locuitori, Egiptu-i are –
Pârga puterilor lui Ham
Și-a celor ce-s din al lui neam.
52Cum El, poporul, Și-a pornit
Și cum Și l-a povățuit
Când era în pustiu apoi,
Asemenea turmei de oi.
53Cum, fără grijă, i-a dus El –
Frică, să n-aibă Israel –
Și cum în mare, au pierit
Acei care i-au dușmănit.
54Cum i-a purtat, în urmă dar,
Până la sfântul Său hotar,
La muntele ce-i câștigat
De al Lui braț, neînfricat.
55Cum neamuri, El a izgonit
Din fața lor și-a împărțit
Țara, s-o ia în stăpânire
Spre a rămâne moștenire
A semințiilor pe care
Neamul lui Israel le are.
56Dar ei însă, necontenit,
Pe Dumnezeu L-au ispitit.
În contra Lui s-au răsculat
Și-a Lui poruncă au călcat.
57Necredincioși se dovedeau,
Precum părinții lor erau.
Ca și un arc înșelător,
L-au părăsit pe Domnul lor.
58Ei, înălțimi, au ridicat
Și-n acest fel L-au supărat,
Căci gelozia I-au stârnit
Când pentru idoli au slujit.
59Domnul, atunci, S-a mâniat
Și-a Lui mânie a picat
Peste întregul Israel.
60La Silo, Se aflase El,
Unde al Său cort se găsea
Când printre oameni locuia.
Furios, cortul Și l-a lăsat,
61Iar slava Lui, pradă, s-a dat,
Robiei. Măreția Lui
Ajuns-a a dușmanului.
62Lăsat a fost al Său popor,
Pradă a fi săbiilor,
Pentru că El S-a mâniat.
63În foc să cadă, i-a lăsat
Pe toți cei tineri din popor.
Fecioarele, la rândul lor,
Nu au mai fost sărbătorite
Cu cântecele pregătite,
Anume, pentru nuntă. Toți
64Cei care se vădeau preoți,
Loviți de sabie pieiră,
Iar văduvele nu-i bociră.
65Atuncea Domnul S-a trezit
Ca unul care a dormit.
Ca un viteaz S-a arătat,
Care-i de vin îmbărbătat.
66Pe-ai Săi dușmani, El i-a lovit,
Iar ei – speriați – toți au fugit,
Grăbindu-se-a ieși din țară,
Plini de rușine și ocară.
67A lepădat cortul pe care,
În Israel, Iosif îl are,
Și n-a ales – după cum știm –
Nici ramura lui Efraim,
68Ci El, pe Iuda, l-a cules
Și-apoi Sionul l-a ales,
Căci după cum se dovedește,
Domnul, pe-aceștia, îi iubește.
69Un sfânt locaș Și-a zidit El,
‘Nalt ca și cerul și la fel
De tare, precum se arată
Pământu-acest, pe care – iată –
L-a întărit pentru vecie.
70Pe David l-a ales să-I fie
Rob, căci El l-a luat apoi,
Chiar de la staulul de oi,
71Să îl așeze drept păstor,
Peste întregul Său popor,
72Iar David, când l-a cârmuit,
Pricepere a dovedit.
Neprihănită se vădea
Inima lui și-astfel putea
Să dea povețe tuturor
Și-nvățături pentru popor.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca