Apocalipsa 12
12
1„Atunci, în cer, s-a arătat,
Un mare semn. Am ridicat
Ochii, în sus, și am văzut
Că o femeie-a apărut.
Era învăluită-n soare
Și avea, luna, sub picioare.
Pe cap, cunună minunată,
Purta femeia, însăilată
Fiind, dintr-un șireag de stele,
Cari sunt douăsprezece ele.
2Acea femeie se vedea,
Că e însărcinată. Ea
Țipa-n durerile pe care,
Sorocul nașterii le are.
3Din nou, un semn s-a arătat,
În ceruri. Iarăși m-am uitat
Și, un balaur – roșu, mare,
Cu șapte capete, pe care,
Șapte cununi de împărat
Și zece coarne s-au aflat –
A apărut, în fața mea.
4Cu coada, după el, trăgea
A treia parte dintre stele,
Și, pe pământ – stelele-acele –
În urmă, el le-a aruncat.
Apoi, balaurul a stat
În fața celei ce avea
Să nască, pentru că voia
Să îi înghită pruncul care,
Trebuia-n lume, a apare.
5Apoi, femeia a născut
Și, un fecior, ea a avut,
Care avea să cârmuiască
Toată suflarea omenească –
Deci neamurile care sânt,
Pe fața-ntregului pământ –
Mereu, cu un toiag de fier.
Acest copil a fost, la cer –
La Dumnezeu – apoi, răpit.
6Femeia-n urmă a fugit,
Să se ascundă, în pustie,
Pentru a fi, timp de o mie
Și două sute și șaizeci
De zile-adăpostită. Deci,
În locu-anume pregătit
De Dumnezeu, ea a venit,
Unde – în vremea amintită –
A trebuit a fi hrănită.
7În ceruri, s-a iscat apoi,
Un mare și aprig război,
Când Mielul care a venit,
De ai Săi îngeri însoțit,
Peste balaurul cel mare,
S-a năpustit cu-nverșunare.
Balaurul avea și el
Oaste de îngeri și, astfel,
Să țină piept, a încercat,
Cu disperare, și-a luptat
8Cu oastea lui, dar n-a putut,
Ci a sfârșit a fi bătut,
Iar, loc, în cer, nu s-a găsit,
Nici pentru el și – negreșit –
Nici pentru cei ce-l însoțeau
Și cari, în slujba lui, erau.
9Astfel, balaurul cel mare –
Șarpele din vechime, care,
Satan și Diavol e chemat,
Acela care a-nșelat
Întreaga lume – s-a trezit,
Că, pe pământ, e azvârlit.
Zvârliți au fost, de-asemenea,
Și îngerii ce îi avea.
10Apoi, un glas, am auzit,
În cer, cari astfel a vorbit:
„Iată, venit-a mântuirea,
Puterea, precum și-mplinirea
Împărăției cea pe care
Al nostru Dumnezeu o are,
Și stăpânirea lui Hristos,
Căci aruncat e-acuma, jos,
Cel care îi pâra, mereu,
Pe-ai noștri frați, la Dumnezeu.
11Ei biruință-au câștigat
Prin sângele ce l-a vărsat
Mielul, asupra tuturor,
Și prin mărturisirea lor.
Nimic nu au precupețit –
Nici viața lor, nu și-au iubit –
Ci au dorit, mai mult, să moară,
Decât să-și lase, bunăoară,
Cuvântul mărturiei lor.
12De-aceea dar, cerurilor –
Și voi care, în ceruri, stați –
Acuma să vă bucurați!
Dar vai are a fi de voi,
Pământule, și mare-apoi!
Căci diavolul, pe-al vost’ întins,
A pogorât, fiind cuprins
De o năpraznică mânie,
Pentru că el prea bine știe
Că timpul său a fost scurtat.”
13Balaurul – când, aruncat,
Jos, pe pământ, s-a pomenit –
A început și-a urmărit
Femeia care zămislise,
Copilul cel ce se vădise
A fi de parte bărbătească.
14Dar ea avea ca să primească
Două aripi – pe cele care
Le-a avut vulturul cel mare –
Ca să se ducă, în pustie,
Hrănită-acolo ca să fie,
Exact trei vremi și jumătate.
A stat dar, în singurătate,
Departe de puterea lui
Și de furia șarpelui.
15Un râu, din gură, a scuipat
Șarpele-atunci, căci a sperat,
Ca apa râului s-o ieie
Și s-o înece, pe femeie.
16Însă pământul i-a venit
În ajutor, și-a înghițit
Râul, de șarpe, aruncat,
Și-astfel, femeia a scăpat.
17Balaurul – furios – apoi,
S-a dus să poarte un război,
Cu rămășița ce-o avea
Femeia, pentru că păzea
Poruncile lui Dumnezeu
Și pentru că ținea, mereu,
Cu stăruință – oricând, sus –
Mărturisirea lui Iisus.”
Selectat acum:
Apocalipsa 12: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca