„Unul din îngeri, cari țineau
Potirele – și cari erau
Șapte la număr – a venit
La mine și-astfel mi-a vorbit:
„Vino aici, să vezi îndată,
Căci se rostește-o judecată,
Asupra curvei celei cari
Șade, acum, pe ape mari.
Cei care-au fost încoronați,
Peste pământ, ca împărați,
Mereu, cu ea, au tot curvit.
Oamenii care-au locuit
În lume – cari s-au perindat
Peste pământ – s-au îmbătat,
Sorbind al ei vin, de curvie!”
Apoi, în Duhul, în pustie,
De către înger, am fost dus
Și într-un loc anume, pus.
Din locul meu, eu am văzut
Că o femeie a șezut
Pe-o fiară înspăimântătoare,
Ce-i stacojie, la culoare.
Fiara aceea se vedea
Că șapte capete avea.
Iar coarnele ce i-au crescut,
Zece erau. Am mai văzut,
Nume de hulă – negreșit –
Cari trupul i-au acoperit.
Femeia ce sta așezată,
În purpură, era-mbrăcată
Și-n stacojiu. De-asemenea,
Împodobită era ea,
Cu pietre scumpe-n număr mare,
Cu aur și mărgăritare.
În mână, un potir, ținea,
Care, din aur, se vădea;
Plin era el, cu-amărăciuni,
Cu tot felul de spurcăciuni,
Precum și cu necurății,
Ce țin de ale ei curvii.
Pe fruntea ei, ceva scria,
Iar scrisu-acela se vădea
A fi o taină. Cu mirare,
Citit-am: „Babilonul mare,
Cari este mama curvelor,
Precum și-a spurcăciunilor
De pe pământ. Am observat
Cum că femeia s-a-mbătat,
De tot sângele sfinților,
Precum și-al mucenicilor
Care trăit-au pe pământ
Și cari, ai lui Iisus doar, sânt.
Când am văzut-o, m-am mirat,
Dar îngerul m-a întrebat:
„De ce te miri? Ia seama bine,
Căci eu dezvălui, pentru tine,
Taina astei femei, îndată,
Și-a fiarei pe cari, așezată,
Acum, se află ea, și care,
Cu șapte capete, apare,
Și zece coarne, ce-au crescut,
Pe capete, cum ai văzut.