Apocalipsa 18
18
1„După aceea, am zărit
Un înger care a venit,
Din ceruri, pe pământ, și care
Avut-a o putere mare,
Încât pământul, luminat,
A fost, de slava lui, îndat’.
2El a strigat, cu glasu-i tare:
„Căzut-a Babilonul mare!
Lăcaș, al dracilor, e el,
Și închisoare e, astfel,
A duhurilor necurate,
A păsărilor întinate,
Precum și-a păsărilor care
Urâte sunt, la-nfățișare.
3Toate popoarele ce sânt
Pe fața-ntregului pământ,
Băut-au vinul de mânie
Și au sorbit a ei curvie.
Toți împărații au curvit,
Cu ea, și s-au îmbogățit
Toți negustorii, ne-ncetat,
Căci ei, averi, au adunat
După risipa ei, cea mare,
Făcută pentru desfătare.”
4Apoi, din cer, s-a auzit
Un glas cari astfel a vorbit:
„Ieșiți acum, voi toți, ai Mei!
Ieșiți dar, din mijlocul ei,
Ca nu cumva, părtași să fiți,
Păcatelor ei și, loviți,
Cu mari urgii, cu ea odată!
5Păcatele făcute, iată,
Ajuns-au de s-au înmulțit
Și pân’ la ceruri s-au suit,
Iar Dumnezeul Cel de Sus
Aminte-acuma Și-a adus,
De-a ei nelegiuire mare.
6Răsplată, dați-i fiecare,
Așa cum ea v-a răsplătit!
Dați-i acuma, îndoit,
Plata, la tot ce ați văzut,
La faptele ce le-a făcut.
Al ei potir să îl luați
Și, îndoit, în el, turnați
Tot ce amestecat-a ea,
Și dați-i-l apoi, să-l bea!
7Pe cât, pe sine, s-a slăvit,
S-a desfătat și-a risipit,
Pe-atât de mult vin să-i dați voi,
Precum și tânguire-apoi!
Pentru că ea și-a zis, mereu,
„Șed, ca împărăteasă, eu;
Nu-s văduvă și nu am știre
Despre ce-nseamnă tânguire!”,
8De-aceea, se va pomeni
Că într-o zi doar, vor veni
Urgiile, să o lovească.
Moartea are să o pândească,
Iar tânguirea va cădea,
Asupra ei, cu foametea.
De foc, va fi ea pârjolită,
Până când fi-va nimicită,
Căci Dumnezeu – Acela care
A judecat-o – este tare.
9Atunci, ai lumii împărați,
Cari, în risipă, dezmierdați
Au fost de ea, necontenit –
Aceia care au curvit
Cu ea, mereu – când vor vedea
Fumul, din focu-aprins în ea,
Au să o plângă, necăjiți
Și-au s-o bocească, îngroziți.
10La depărtare doar, vor sta
Și, înspre ea, se vor uita,
Speriați, ca nu cumva să cadă,
Chinului ei, cu toții, pradă.
Atât doar au să spună: „Vai!
Tu, Babilonule, erai
Cetatea cea frumoasă, mare!
Erai cetatea cea mai tare!
Într-o clipită numai – iată –
Ajuns-ai a fi judecată!”
11Toți negustorii care sânt
Pe fața-ntregului pământ,
Cu jale-or plânge, după ea,
Căci nu mai este nimenea,
Să le mai cumpere, vreodată,
Întreaga marfă, adunată:
12Marfă din aur întocmită,
Sau din argint alcătuită,
Din pietre scumpe – lucitoare –
Precum și din mărgăritare,
Din in subțire – purpuriu –
Mătase, sau din stacojiu;
Nici soiurile felurite,
Din lemn de tiin, frumos cioplite,
De nimeni, nu sunt cumpărate;
Nici vasele cele lucrate
În fildeș, marmură, aramă,
În fier, sau lemn; de bună seamă,
13Nici mirodenii, scorțișoare,
Miroznele mirositoare,
Nici vinul cu al lui îndemn,
Nici mir, tămâie, untdelemn,
Făină bună, grâu, ori boi,
Nici cai, căruțe, robi, sau oi,
Precum și sufletele care
Și le-au pus oameni-n vânzare,
N-au să mai fie cumpărate,
Căci nu mai e acea cetate,
Unde avut-a fiecare –
Dintre acestea – căutare.
14Iar roadele cele iubite –
De al tău suflet, jinduite –
Nu le mai ai, nu le poți ține,
Căci s-au dus toate, de la tine.
Apoi, acele lucruri care
Aveau o strălucire mare –
Lucruri alese și plăcute –
Sunt, pentru tine-acum, pierdute,
Și orișicât ai să dorești,
Nu poți ca să le mai găsești.
15Cei care fac negoț, cu ele –
Care, cu lucrurile-acele,
Avere mare-au dobândit,
Pe urma ei – vor fi privit
Speriați, numai din depărtare,
La chinul ei, nespus de mare.
Au să o plângă, cu amar,
Și-au să se tânguiască, iar,
16În urmă, au să zică: „Vai!
Mândră cetate tu erai,
În in subțire îmbrăcată,
În purpură înfășurată
Și-n stacojiu! Împodobită
Erai cu aur și gătită
Cu pietre scumpe, lucitoare,
Precum și cu mărgăritare!
17Mari bogății, ai stăpânit,
Dar într-un ceas, s-au prăpădit!”
Corăbieri și marinari,
Cârmaci și toți aceia cari
Trăiesc făcând negoț pe mare,
O vor privi din depărtare.
18Când, fumul, îl vor fi văzut –
Pe care îl va fi făcut
Arderea ei – striga-vor tare:
„Care cetăți mai pot fi oare,
Cu tine-acum, asemănate?”
19Când se jeleau pentru cetate,
Țărână-n cap își aruncau,
Țipau plângând, se tânguiau
Și-n urmă, toți strigat-au: „Vai!
Cetate mare, tu erai!
Doar lucruri scumpe-ai târguit
Și astfel, i-ai îmbogățit,
Neîncetat, pe-aceia care,
Corăbii, au avut, pe mare!
Vai! Într-o clipă, am văzut,
Cum în pustiu, te-ai prefăcut!”
20„Te bucură cerule-acum,
Și voi, apostolii, precum
Și voi cei sfinți! Alături lor,
Vă bucurați prorocilor!
Căci Dumnezeu – cum ați văzut –
Dreptate-acuma, v-a făcut
Și a adus vremea lăsată,
Pentru această judecată.”
21Atunci, veni un înger tare
Și-a ridicat o piatră mare,
Care – așa cum am văzut –
De moară, mie mi-a părut.
În mare, el a aruncat
Piatra și-apoi, a cuvântat:
„Seama luați, la ce voi spune!
Tot cu așa repeziciune,
Are să fie aruncată –
Făr’ a se mai găsi vreodată –
Cetatea cea mândră și mare,
Cari, „Babilon”, drept nume, are!
22În ea, nu vor mai fi văzute
Vreun instrument, sau alăute;
N-au să mai fie cântători
Din fluiere, nici suflători
Care din trâmbițe-au cântat
Și cântări mândre-au înălțat.
Nici meșteri nu au să mai fie
Cari, meșteșuguri, au să știe.
N-o să se-audă, bunăoară,
Nici vuietul pietrei de moară.
23De-a lămpii rază, niciodată,
N-o să mai fie luminată.
Glasuri de miri nu sunt în ea –
Nici de mirese-asemenea.
Toate, le va fi suferit,
Pentru tot ce a făptuit:
Pentru că negustorii cari
Erau ai ei, au fost mai mari
Decât toți ceilalți care sânt
Pe fața-ntregului pământ;
Pentru că fost-au amăgite
Popoarele, fiind uimite
De-a ei vrăjitorie mare;
24Pentru că tot sângele care
De la proroci a fost luat,
Sau de la sfinți a fost vărsat,
Ori de la toți cei care sânt
Înjunghiați pe-acest pământ,
Numai în ea, a fost găsit,
Iar vina i s-a dovedit.”
Selectat acum:
Apocalipsa 18: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca