Apocalipsa 5
5
1„O carte-n urmă, am văzut,
În mâna Celui ce-a șezut,
Pe acel scaun, de domnie.
Scrisă, ea se vedea să fie,
Pe dinăuntru și-apoi, iară,
Fusese scrisă și pe-afară.
Șapte peceți se mai vedeau,
Și, cartea, o pecetluiau.
2Atuncea mi s-a arătat
Un înger, care a strigat:
„Cine o fi, acum, în stare,
Cine se-arată vrednic, oare,
Să vină, cartea, să o ia,
Rupând pecețile din ea,
Să o deschidă mai apoi,
Și s-o citească, pentru noi?”
3Dar nimenea nu s-a găsit,
În cer, să fie potrivit –
Nici pe pământ, de-asemenea,
Și nici sub el – care să ia
Cartea, și s-o deschidă-apoi,
Să o citească, pentru noi.
4Am plâns, atunci când am văzut,
Că nimenea nu a putut,
Să fie vrednic și să ia,
Cartea, ca să se uite-n ea.
5Dar, un bătrân s-a-nfățișat,
‘Nainte-mi, și a cuvântat:
„Să nu mai plângi, căci a venit
Leul care a biruit.
El este – după cum se știe –
Din a lui Iuda seminție
Și-i a lui David Rădăcină.
Iată că El are să vină
Și va deschide cartea care,
Șapte peceți, peste ea, are.”
6Apoi, la mijloc, am văzut,
În locul care s-a făcut –
Chiar între jilțul Celui Sfânt,
Între făpturile ce sânt
Vii, împrejuru-i așezate,
Și care, patru, sunt de toate,
Și între cei bătrâni – un Miel.
Înjunghiat, îmi părea El.
Pe capul Său, puteam vedea,
Precum că șapte coarne-avea
Și șapte ochi. Aceștia sânt,
Duhuri, trimise pe pământ,
Pentru a-i da ocol, mereu,
Căci ei sunt, ai lui Dumnezeu.
7El a venit și a luat
Cartea, cea care s-a aflat
În brațul drept al Celui care,
Scaunul de domnie-l are.
8Făpturile acolo-aflate,
Cari patru-n număr sunt, de toate,
Precum și toți bătrâni-acei,
Cari douăzeci și patru-s ei,
Jos, la pământ, s-au aruncat,
În fața Mielului, de-ndat’,
Ținând, în mână, alăute
Și-având potirele umplute,
Doar cu tămâie, căci în ele –
Deci în potirele acele –
Sunt rugăciunile ținute,
Care, de sfinți, au fost făcute.
Potirele acestea toate,
Numai din aur sunt lucrate.
9Un cântec nou, cu toți cântau,
Și-n cântec, astfel glăsuiau:
„Tu singur doar, ai fost găsit,
Cartea s-o iei, și-nvrednicit
Să rupi pecețile pe care,
Aceasta, peste ea, le are;
Căci Tu ai fost înjunghiat
Și astfel, ai răscumpărat,
Cu al Tău sânge – cu mult greu –
Mulți oameni, pentru Dumnezeu,
Căci, către El, aveau să vie,
Din orișicare seminție,
Din orișicare limbă-anume,
Din orișice norod, din lume.
10Tu ai făcut, din ei, mereu,
Pentru al nostru Dumnezeu,
O minunată-mpărăție
De preoți, care au să vie –
Căci rânduiți astfel, ei sânt –
Să-mpărățească, pe pământ!”
11Când, ochii, iar i-am ridicat
Și împrejur, eu m-am uitat –
La scaunul Celui Prea Sfânt,
La toți bătrânii care sânt
Și la făpturile pe care,
Scaunu-n jurul său le are –
Glasuri de îngeri au vorbit,
Pe care eu le-am auzit.
Numărul lor e foarte mare:
De zece mii de ori, el are
Tot zece mii și mii de mii,
Încât e greu, minte, să ții.
12Vocile ce le-am auzit,
În felu-acesta au vorbit:
„Mielul cari fost-a junghiat,
Vrednic, acum, s-a arătat,
Puterea ca să-I fie dată,
Înțelepciunea – totodată –
Cinstea și slava și tăria,
Laude-apoi, și bogăția!”
13Toate făpturile ce sânt,
În ceruri, sus, ori pe pământ,
Sau sub pământ sunt aciuate,
Ori sunt, în mare, răsfirate,
Precum și toate cele care
Au un alt loc de așezare,
În clipa ‘ceea au vorbit
Și-aste cuvinte le-au rostit:
„Celui care, pe scaun, șade
Și stăpânește, I se cade,
Cinste și slavă a-I fi dată
Și stăpânire. Totodată,
Acestea toate se cuvin,
Să-i fie date-apoi, din plin,
Și Mielului. Fie-ale Lor,
Toate, în vecii vecilor!”
14Făpturile acolo-aflate –
Și care, patru sunt, de toate –
Când auzeau vorbele-acele,
Spuneau „Amin!”, într-una, ele.
Bătrânii care-au fost aflați
De față – care-s arătați,
Că douăzeci și patru sânt –
S-au aruncat, toți, la pământ,
Ca să se-nchine, fiecare,
Apoi, în fața Celui care
Este, mereu, nemuritor
Și-i viu, în vecii vecilor.”
Selectat acum:
Apocalipsa 5: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Apocalipsa 5
5
1„O carte-n urmă, am văzut,
În mâna Celui ce-a șezut,
Pe acel scaun, de domnie.
Scrisă, ea se vedea să fie,
Pe dinăuntru și-apoi, iară,
Fusese scrisă și pe-afară.
Șapte peceți se mai vedeau,
Și, cartea, o pecetluiau.
2Atuncea mi s-a arătat
Un înger, care a strigat:
„Cine o fi, acum, în stare,
Cine se-arată vrednic, oare,
Să vină, cartea, să o ia,
Rupând pecețile din ea,
Să o deschidă mai apoi,
Și s-o citească, pentru noi?”
3Dar nimenea nu s-a găsit,
În cer, să fie potrivit –
Nici pe pământ, de-asemenea,
Și nici sub el – care să ia
Cartea, și s-o deschidă-apoi,
Să o citească, pentru noi.
4Am plâns, atunci când am văzut,
Că nimenea nu a putut,
Să fie vrednic și să ia,
Cartea, ca să se uite-n ea.
5Dar, un bătrân s-a-nfățișat,
‘Nainte-mi, și a cuvântat:
„Să nu mai plângi, căci a venit
Leul care a biruit.
El este – după cum se știe –
Din a lui Iuda seminție
Și-i a lui David Rădăcină.
Iată că El are să vină
Și va deschide cartea care,
Șapte peceți, peste ea, are.”
6Apoi, la mijloc, am văzut,
În locul care s-a făcut –
Chiar între jilțul Celui Sfânt,
Între făpturile ce sânt
Vii, împrejuru-i așezate,
Și care, patru, sunt de toate,
Și între cei bătrâni – un Miel.
Înjunghiat, îmi părea El.
Pe capul Său, puteam vedea,
Precum că șapte coarne-avea
Și șapte ochi. Aceștia sânt,
Duhuri, trimise pe pământ,
Pentru a-i da ocol, mereu,
Căci ei sunt, ai lui Dumnezeu.
7El a venit și a luat
Cartea, cea care s-a aflat
În brațul drept al Celui care,
Scaunul de domnie-l are.
8Făpturile acolo-aflate,
Cari patru-n număr sunt, de toate,
Precum și toți bătrâni-acei,
Cari douăzeci și patru-s ei,
Jos, la pământ, s-au aruncat,
În fața Mielului, de-ndat’,
Ținând, în mână, alăute
Și-având potirele umplute,
Doar cu tămâie, căci în ele –
Deci în potirele acele –
Sunt rugăciunile ținute,
Care, de sfinți, au fost făcute.
Potirele acestea toate,
Numai din aur sunt lucrate.
9Un cântec nou, cu toți cântau,
Și-n cântec, astfel glăsuiau:
„Tu singur doar, ai fost găsit,
Cartea s-o iei, și-nvrednicit
Să rupi pecețile pe care,
Aceasta, peste ea, le are;
Căci Tu ai fost înjunghiat
Și astfel, ai răscumpărat,
Cu al Tău sânge – cu mult greu –
Mulți oameni, pentru Dumnezeu,
Căci, către El, aveau să vie,
Din orișicare seminție,
Din orișicare limbă-anume,
Din orișice norod, din lume.
10Tu ai făcut, din ei, mereu,
Pentru al nostru Dumnezeu,
O minunată-mpărăție
De preoți, care au să vie –
Căci rânduiți astfel, ei sânt –
Să-mpărățească, pe pământ!”
11Când, ochii, iar i-am ridicat
Și împrejur, eu m-am uitat –
La scaunul Celui Prea Sfânt,
La toți bătrânii care sânt
Și la făpturile pe care,
Scaunu-n jurul său le are –
Glasuri de îngeri au vorbit,
Pe care eu le-am auzit.
Numărul lor e foarte mare:
De zece mii de ori, el are
Tot zece mii și mii de mii,
Încât e greu, minte, să ții.
12Vocile ce le-am auzit,
În felu-acesta au vorbit:
„Mielul cari fost-a junghiat,
Vrednic, acum, s-a arătat,
Puterea ca să-I fie dată,
Înțelepciunea – totodată –
Cinstea și slava și tăria,
Laude-apoi, și bogăția!”
13Toate făpturile ce sânt,
În ceruri, sus, ori pe pământ,
Sau sub pământ sunt aciuate,
Ori sunt, în mare, răsfirate,
Precum și toate cele care
Au un alt loc de așezare,
În clipa ‘ceea au vorbit
Și-aste cuvinte le-au rostit:
„Celui care, pe scaun, șade
Și stăpânește, I se cade,
Cinste și slavă a-I fi dată
Și stăpânire. Totodată,
Acestea toate se cuvin,
Să-i fie date-apoi, din plin,
Și Mielului. Fie-ale Lor,
Toate, în vecii vecilor!”
14Făpturile acolo-aflate –
Și care, patru sunt, de toate –
Când auzeau vorbele-acele,
Spuneau „Amin!”, într-una, ele.
Bătrânii care-au fost aflați
De față – care-s arătați,
Că douăzeci și patru sânt –
S-au aruncat, toți, la pământ,
Ca să se-nchine, fiecare,
Apoi, în fața Celui care
Este, mereu, nemuritor
Și-i viu, în vecii vecilor.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca