Apocalipsa 6
6
1„În urmă, L-am văzut pe Miel,
Cum, cea dintâi pecete, El
A rupt-o și am auzit
Un glas de tunet, ce-a rostit:
„Vino și vezi!” Când m-am uitat,
Plin de uimire-am observat,
Că glasul care îmi vorbise,
Dinspre făpturi se auzise,
Căci cea care-mi vorbise mie
Fusese o făptură vie,
Din cele patru cari, aflate,
Erau acolo, așezate.
2Apoi, precum mi-a poruncit,
M-am dus, în grabă, și-am zărit
Că, un cal alb s-a arătat.
Cel care l-a încălecat,
Avea un arc, asupra lui.
În urmă, călărețului,
I s-a adus și o cunună,
Ce trebuia ca să și-o pună,
Pe cap. Apoi, el a pornit,
Să biruiască, negreșit.
3Când Mielu-a rupt pecetea care
A doua e, la numărare,
Altă făptură mi-a vorbit:
„Vino și vezi!”, mi-a poruncit.
4Un roșu cal s-a arătat,
Iar celui ce l-a-ncălecat,
Mare putere i-a fost dată,
Încât să ieie, de îndată,
Pacea aflată pe pământ,
Ca oamenii ce-n lume sânt,
Să se înjunghie, mereu,
Unii pe alții. Apoi, eu
Văzut-am cum că s-a adus
O sabie, care s-a pus
În mâna călărețului –
Mare era sabia lui.
5Când Mielu-a rupt pecetea care
A treia e, la numărare,
Altă făptură mi-a vorbit:
„Vino și vezi!”, mi-a poruncit.
Un negru cal s-a arătat,
Iar cel care la-ncălecat,
O cumpănă, în mâini, ținea
Și cu aceasta cântărea.
6Atunci, un glas s-a auzit,
Dinspre făpturi, că a venit.
Glasul ce-l auzisem eu,
A zis așa: „Pentru un leu,
E o măsură de grâu dată,
Sau trei măsuri de orz sunt, iată.
Însă ia seama: te îndemn,
Să nu te-atingi de untdelemn
Și nici de vin, căci negreșit –
Ca să le vatămi – ești oprit!”
7Când Mielu-a rupt pecetea care
A patra e, la numărare,
Altă făptură mi-a vorbit:
„Vino și vezi!”, mi-a poruncit.
8Un cal gălbui s-a arătat,
Iar cel care la-ncălecat,
Moartea era. În urma lor,
E Locuința morților.
Putere li s-a dăruit,
Astfel încât au stăpânit,
A patra parte de pământ,
Căci să ucidă, puși, ei sânt,
Cu sabie, foamete mare,
Cu molime și-apoi cu fiare,
După porunca arătată
Și care, lor, le-a fost lăsată.
9Când Mielu-a rupt pecetea care
A cincea e, la numărare,
Către altar, eu am privit.
Sub el, îndată, am zărit,
Că multe suflete ședeau.
Aceste suflete erau,
Ale acelor care sânt
Uciși, pentru acel Cuvânt,
Cari este al lui Dumnezeu
Și pentru că țineau, mereu,
Mărturisirea ce-au primit-o,
Pe care-n lume au vestit-o.
10Aceste suflete strigau,
Cu un glas tare, și ziceau:
„Stăpâne Doamne, până când,
Să zăbovești, mai ai de gând?
Tu, cari ești sfânt și-adevărat,
Când ai să judeci, răzbunat
Să fie sângele, din noi,
Să faci să cadă el apoi,
Pe fața-ntregului pământ
Și peste cei cari, pe el, sânt?”
11Veșminte albe s-au luat,
Și-acestor suflete s-au dat.
Când hainele li s-au adus,
Să se-odihnească, li s-a spus,
Încă puțin timp, până când
Are a se-mplini, curând –
Deplin – numărul fraților,
Și-asemenea, al tuturor
Celor care în slujbă, sânt,
Ai lor tovarăși, pe pământ –
Tovarăși ce urmau să fie
Uciși, în vremea ce-o să vie,
Precum de altfel, au pățit
Și ei, atunci când au trăit.
12Când Mielu-a rupt pecetea care
A șasea e, la numărare,
Pe dat’, atuncea am simțit,
Cum un cutremur s-a stârnit.
Soarele, negru, l-am văzut,
Ca și un sac de păr făcut.
Luna s-a înroșit și ea –
Încât, ca sângele, părea –
13Iar stelele, ce-n ceruri sânt,
S-au prăvălit peste pământ,
Asemenea smochinelor,
Cari, de pe rămurica lor –
Chiar dacă-s verzi – pică pe jos,
Bătute de un vânt furios.
14Cerul – în clipele acele –
Asemeni unei cărți de piele
Ce o faci sul, s-a strâns, deodată.
Munți și ostroave totodată,
Mișcatu-s-au din locul lor,
Cu-n vuiet înfricoșător.
15Toți împărații care sânt
Pe fața-ntregului pământ,
Toți domnitorii – cu ai lor,
Mari căpitani ai oștilor –
Toți cei puternici și bogați,
Robii, precum și cei aflați
Slobozi, atunci s-au îngrozit
Și către peșteri, au fugit,
Să se ascundă-n gura lor,
Aflată-n stânca munților.
16Spre munți și stânci, au ridicat
Ochii, cu spaimă, și-au strigat:
„Cădeți, îndată, peste noi,
Să fim ascunși astfel apoi,
De fața Celui ce-i aflat,
În ceruri și e așezat,
Pe al Său scaun de domnie,
Și de a Mielului mânie!
17Căci iată, ziua a venit,
În care s-a dezlănțuit
Mânia Lui, și cine oare,
Poate rămâne, în picioare?”
Selectat acum:
Apocalipsa 6: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Apocalipsa 6
6
1„În urmă, L-am văzut pe Miel,
Cum, cea dintâi pecete, El
A rupt-o și am auzit
Un glas de tunet, ce-a rostit:
„Vino și vezi!” Când m-am uitat,
Plin de uimire-am observat,
Că glasul care îmi vorbise,
Dinspre făpturi se auzise,
Căci cea care-mi vorbise mie
Fusese o făptură vie,
Din cele patru cari, aflate,
Erau acolo, așezate.
2Apoi, precum mi-a poruncit,
M-am dus, în grabă, și-am zărit
Că, un cal alb s-a arătat.
Cel care l-a încălecat,
Avea un arc, asupra lui.
În urmă, călărețului,
I s-a adus și o cunună,
Ce trebuia ca să și-o pună,
Pe cap. Apoi, el a pornit,
Să biruiască, negreșit.
3Când Mielu-a rupt pecetea care
A doua e, la numărare,
Altă făptură mi-a vorbit:
„Vino și vezi!”, mi-a poruncit.
4Un roșu cal s-a arătat,
Iar celui ce l-a-ncălecat,
Mare putere i-a fost dată,
Încât să ieie, de îndată,
Pacea aflată pe pământ,
Ca oamenii ce-n lume sânt,
Să se înjunghie, mereu,
Unii pe alții. Apoi, eu
Văzut-am cum că s-a adus
O sabie, care s-a pus
În mâna călărețului –
Mare era sabia lui.
5Când Mielu-a rupt pecetea care
A treia e, la numărare,
Altă făptură mi-a vorbit:
„Vino și vezi!”, mi-a poruncit.
Un negru cal s-a arătat,
Iar cel care la-ncălecat,
O cumpănă, în mâini, ținea
Și cu aceasta cântărea.
6Atunci, un glas s-a auzit,
Dinspre făpturi, că a venit.
Glasul ce-l auzisem eu,
A zis așa: „Pentru un leu,
E o măsură de grâu dată,
Sau trei măsuri de orz sunt, iată.
Însă ia seama: te îndemn,
Să nu te-atingi de untdelemn
Și nici de vin, căci negreșit –
Ca să le vatămi – ești oprit!”
7Când Mielu-a rupt pecetea care
A patra e, la numărare,
Altă făptură mi-a vorbit:
„Vino și vezi!”, mi-a poruncit.
8Un cal gălbui s-a arătat,
Iar cel care la-ncălecat,
Moartea era. În urma lor,
E Locuința morților.
Putere li s-a dăruit,
Astfel încât au stăpânit,
A patra parte de pământ,
Căci să ucidă, puși, ei sânt,
Cu sabie, foamete mare,
Cu molime și-apoi cu fiare,
După porunca arătată
Și care, lor, le-a fost lăsată.
9Când Mielu-a rupt pecetea care
A cincea e, la numărare,
Către altar, eu am privit.
Sub el, îndată, am zărit,
Că multe suflete ședeau.
Aceste suflete erau,
Ale acelor care sânt
Uciși, pentru acel Cuvânt,
Cari este al lui Dumnezeu
Și pentru că țineau, mereu,
Mărturisirea ce-au primit-o,
Pe care-n lume au vestit-o.
10Aceste suflete strigau,
Cu un glas tare, și ziceau:
„Stăpâne Doamne, până când,
Să zăbovești, mai ai de gând?
Tu, cari ești sfânt și-adevărat,
Când ai să judeci, răzbunat
Să fie sângele, din noi,
Să faci să cadă el apoi,
Pe fața-ntregului pământ
Și peste cei cari, pe el, sânt?”
11Veșminte albe s-au luat,
Și-acestor suflete s-au dat.
Când hainele li s-au adus,
Să se-odihnească, li s-a spus,
Încă puțin timp, până când
Are a se-mplini, curând –
Deplin – numărul fraților,
Și-asemenea, al tuturor
Celor care în slujbă, sânt,
Ai lor tovarăși, pe pământ –
Tovarăși ce urmau să fie
Uciși, în vremea ce-o să vie,
Precum de altfel, au pățit
Și ei, atunci când au trăit.
12Când Mielu-a rupt pecetea care
A șasea e, la numărare,
Pe dat’, atuncea am simțit,
Cum un cutremur s-a stârnit.
Soarele, negru, l-am văzut,
Ca și un sac de păr făcut.
Luna s-a înroșit și ea –
Încât, ca sângele, părea –
13Iar stelele, ce-n ceruri sânt,
S-au prăvălit peste pământ,
Asemenea smochinelor,
Cari, de pe rămurica lor –
Chiar dacă-s verzi – pică pe jos,
Bătute de un vânt furios.
14Cerul – în clipele acele –
Asemeni unei cărți de piele
Ce o faci sul, s-a strâns, deodată.
Munți și ostroave totodată,
Mișcatu-s-au din locul lor,
Cu-n vuiet înfricoșător.
15Toți împărații care sânt
Pe fața-ntregului pământ,
Toți domnitorii – cu ai lor,
Mari căpitani ai oștilor –
Toți cei puternici și bogați,
Robii, precum și cei aflați
Slobozi, atunci s-au îngrozit
Și către peșteri, au fugit,
Să se ascundă-n gura lor,
Aflată-n stânca munților.
16Spre munți și stânci, au ridicat
Ochii, cu spaimă, și-au strigat:
„Cădeți, îndată, peste noi,
Să fim ascunși astfel apoi,
De fața Celui ce-i aflat,
În ceruri și e așezat,
Pe al Său scaun de domnie,
Și de a Mielului mânie!
17Căci iată, ziua a venit,
În care s-a dezlănțuit
Mânia Lui, și cine oare,
Poate rămâne, în picioare?”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca