Apocalipsa 7
7
1„Eu, patru îngeri, am văzut –
În urmă – că au apărut.
Îngeri-acești s-au adunat
Și, în picioare, drept, au stat,
În patru colțuri de pământ.
Prinse, în ale lor mâini, sânt
Acele patru vânturi care
Suflă peste pământ și mare.
Ei, vânturile, le-au oprit
Și totul a încremenit:
Mările nu mai unduiau,
Copacii nu se mai mișcau.
2Apoi, alt înger s-a suit,
Din partea de la răsărit,
Ținând pecetea-n mâna lui,
Cari este-a Dumnezeului
Cel veșnic viu și-adevărat.
Îngeru-acela a strigat
La ceilalți îngeri care sânt,
În patru colțuri de pământ,
Gata de-a-ncepe-a lor lucrare
Și-a vătăma pământ și mare:
3„Nu vătămați acest pământ
Și nici copacii care sânt,
Pe a sa față, răspândiți!
Nici marea să nu o loviți,
Până când nu o să sfârșim,
Pe frunte, să-i pecetluim,
Pe cei cari Îl slujesc, mereu,
Pe-al nost’ Stăpân, pe Dumnezeu!”
4Apoi, am auzit ce mare
E numărul acelor care
Fuseseră pecetluiți.
Aceștia, toți, erau ieșiți,
Din semințiile pe care
Neamul lui Israel le are.
O sută patruzeci de mii
Erau ai lui Israel fii,
La care s-au adăugat
Alții patru mii de fii, îndat’.
5Cei cari, din Iuda, sunt ieșiți
Și care-au fost pecetluiți,
La doișpe mii, s-au ridicat;
Din Ruben, cei care-au urmat
Erau, de-asemeni, doișpe mii;
Din Gad, sunt toți atâția fii;
6Din seminția lui Așer,
La fel, douășpe mii se cer;
Neftali, doișpe mii, avea;
Manase-apoi, de-asemenea;
7Din Simeon, sunt doișpe mii;
Din Levi, tot atâția fii;
Cu Isahar, a fost, la fel,
8Iar Zabulon a dat și el,
Același număr de copii;
Iosif a dat douășpe’ mii,
Iar Beniamin a dat la fel.
Ei sunt cei cari, din Israel,
Au fost aleși și-au fost găsiți,
Vrednici de-a fi pecetluiți.
9După aceea, m-am uitat,
În jurul meu, și-am observat,
O gloată mare, adunată,
Ce nu putea fi numărată.
Cei care-n gloată se aflau –
Aceia care o formau –
Au trebuit, luați să fie,
Din orișicare seminție,
Din orice neam și limbă-anume,
Din orișice norod, din lume.
La scaunul pentru domnie,
Trebuia gloata, ca să vie,
Să șeadă înainte lui,
Precum și-n fața Mielului.
Cei care-acolo se aflau,
Cu ramuri de finic, erau,
Mereu, în mâini, iar straiul lor
Era de-un alb strălucitor.
10Gloata aceea, foarte mare,
Striga cu glas puternic, tare:
„Iată că a lui Dumnezeu,
E mântuirea, tot mereu –
Căci pe-al domniei scaun, șade,
Așa precum Lui i se cade –
Și-apoi, este a Mielului!”
11În jurul scaunului Lui,
Toți îngerii s-au adunat.
În roata care s-a-nchegat,
Se mai găseau bătrâni-acei
Și-apoi, alăturea de ei,
Făpturile care vorbeau –
Cari patru-n număr se aflau.
Aceștia toți s-au aruncat,
Jos și, adânc, s-au închinat,
În față stând, la Dumnezeu,
12Zicând: „Amin! Da, Lui, mereu,
Lauda să Îi fie dată,
Slava și cinstea, totodată,
Înțelepciunea și tăria,
Puterea și cu bogăția.
Toate să I se dea, din plin,
În vecii vecilor! Amin.”
13Unul dintre bătrânii care
Erau în roata ‘ceea mare,
De mine s-a apropiat,
Și-n acest fel, a cuvântat:
„Îi vezi pe cei mulți adunați,
Care, în alb, sunt îmbrăcați?
Privește-acum, la ei, puțin,
Și spune-mi: știi de unde vin,
Sau cine sunt aceștia, oare?
Haide, răspunde la-ntrebare!”
14„Doamne”, atuncea i-am răspuns,
De spaimă-adânc, fiind pătruns,
„Eu nu pot ști cine sunt ei.
Doar tu îi știi pe toți acei.”
El a răspuns: „Ei sunt cei care
Vin din necazu-acela mare,
Pentru că toți aceștia sânt
Veniți de jos, de pe pământ.
Oameni-aceștia și-au spălat
Straiul, în sângele vărsat,
De către Miel și, negreșit,
În acest fel, și le-au albit.
15De-aceea, trebuie să vie,
Acum, la jilțul de domnie,
Cari este al lui Dumnezeu,
Spre a sluji apoi, mereu,
Și zi și noapte-n Templul Lui;
Iar cortul Dumnezeului
Cel viu în veci și necuprins,
Deasupră-le, va fi întins.
16Ei, foame, n-au să mai simțească,
Nici setea n-o să-i chinuiască,
Nici soarele nu-i dogorește
Și nici arșița nu-i lovește.
17Pe jilțul destinat să fie,
Drept scaunul pentru domnie –
În mijloc chiar – e așezat
Mielul, și-Acesta, ne-ncetat,
O să le fie-n veci păstor
Și va conduce gloata lor,
Către al apelor izvoare,
Care-s, de viață, dătătoare,
Iar a lor lacrimă, mereu,
Ștearsă va fi, de Dumnezeu.”
Selectat acum:
Apocalipsa 7: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Apocalipsa 7
7
1„Eu, patru îngeri, am văzut –
În urmă – că au apărut.
Îngeri-acești s-au adunat
Și, în picioare, drept, au stat,
În patru colțuri de pământ.
Prinse, în ale lor mâini, sânt
Acele patru vânturi care
Suflă peste pământ și mare.
Ei, vânturile, le-au oprit
Și totul a încremenit:
Mările nu mai unduiau,
Copacii nu se mai mișcau.
2Apoi, alt înger s-a suit,
Din partea de la răsărit,
Ținând pecetea-n mâna lui,
Cari este-a Dumnezeului
Cel veșnic viu și-adevărat.
Îngeru-acela a strigat
La ceilalți îngeri care sânt,
În patru colțuri de pământ,
Gata de-a-ncepe-a lor lucrare
Și-a vătăma pământ și mare:
3„Nu vătămați acest pământ
Și nici copacii care sânt,
Pe a sa față, răspândiți!
Nici marea să nu o loviți,
Până când nu o să sfârșim,
Pe frunte, să-i pecetluim,
Pe cei cari Îl slujesc, mereu,
Pe-al nost’ Stăpân, pe Dumnezeu!”
4Apoi, am auzit ce mare
E numărul acelor care
Fuseseră pecetluiți.
Aceștia, toți, erau ieșiți,
Din semințiile pe care
Neamul lui Israel le are.
O sută patruzeci de mii
Erau ai lui Israel fii,
La care s-au adăugat
Alții patru mii de fii, îndat’.
5Cei cari, din Iuda, sunt ieșiți
Și care-au fost pecetluiți,
La doișpe mii, s-au ridicat;
Din Ruben, cei care-au urmat
Erau, de-asemeni, doișpe mii;
Din Gad, sunt toți atâția fii;
6Din seminția lui Așer,
La fel, douășpe mii se cer;
Neftali, doișpe mii, avea;
Manase-apoi, de-asemenea;
7Din Simeon, sunt doișpe mii;
Din Levi, tot atâția fii;
Cu Isahar, a fost, la fel,
8Iar Zabulon a dat și el,
Același număr de copii;
Iosif a dat douășpe’ mii,
Iar Beniamin a dat la fel.
Ei sunt cei cari, din Israel,
Au fost aleși și-au fost găsiți,
Vrednici de-a fi pecetluiți.
9După aceea, m-am uitat,
În jurul meu, și-am observat,
O gloată mare, adunată,
Ce nu putea fi numărată.
Cei care-n gloată se aflau –
Aceia care o formau –
Au trebuit, luați să fie,
Din orișicare seminție,
Din orice neam și limbă-anume,
Din orișice norod, din lume.
La scaunul pentru domnie,
Trebuia gloata, ca să vie,
Să șeadă înainte lui,
Precum și-n fața Mielului.
Cei care-acolo se aflau,
Cu ramuri de finic, erau,
Mereu, în mâini, iar straiul lor
Era de-un alb strălucitor.
10Gloata aceea, foarte mare,
Striga cu glas puternic, tare:
„Iată că a lui Dumnezeu,
E mântuirea, tot mereu –
Căci pe-al domniei scaun, șade,
Așa precum Lui i se cade –
Și-apoi, este a Mielului!”
11În jurul scaunului Lui,
Toți îngerii s-au adunat.
În roata care s-a-nchegat,
Se mai găseau bătrâni-acei
Și-apoi, alăturea de ei,
Făpturile care vorbeau –
Cari patru-n număr se aflau.
Aceștia toți s-au aruncat,
Jos și, adânc, s-au închinat,
În față stând, la Dumnezeu,
12Zicând: „Amin! Da, Lui, mereu,
Lauda să Îi fie dată,
Slava și cinstea, totodată,
Înțelepciunea și tăria,
Puterea și cu bogăția.
Toate să I se dea, din plin,
În vecii vecilor! Amin.”
13Unul dintre bătrânii care
Erau în roata ‘ceea mare,
De mine s-a apropiat,
Și-n acest fel, a cuvântat:
„Îi vezi pe cei mulți adunați,
Care, în alb, sunt îmbrăcați?
Privește-acum, la ei, puțin,
Și spune-mi: știi de unde vin,
Sau cine sunt aceștia, oare?
Haide, răspunde la-ntrebare!”
14„Doamne”, atuncea i-am răspuns,
De spaimă-adânc, fiind pătruns,
„Eu nu pot ști cine sunt ei.
Doar tu îi știi pe toți acei.”
El a răspuns: „Ei sunt cei care
Vin din necazu-acela mare,
Pentru că toți aceștia sânt
Veniți de jos, de pe pământ.
Oameni-aceștia și-au spălat
Straiul, în sângele vărsat,
De către Miel și, negreșit,
În acest fel, și le-au albit.
15De-aceea, trebuie să vie,
Acum, la jilțul de domnie,
Cari este al lui Dumnezeu,
Spre a sluji apoi, mereu,
Și zi și noapte-n Templul Lui;
Iar cortul Dumnezeului
Cel viu în veci și necuprins,
Deasupră-le, va fi întins.
16Ei, foame, n-au să mai simțească,
Nici setea n-o să-i chinuiască,
Nici soarele nu-i dogorește
Și nici arșița nu-i lovește.
17Pe jilțul destinat să fie,
Drept scaunul pentru domnie –
În mijloc chiar – e așezat
Mielul, și-Acesta, ne-ncetat,
O să le fie-n veci păstor
Și va conduce gloata lor,
Către al apelor izvoare,
Care-s, de viață, dătătoare,
Iar a lor lacrimă, mereu,
Ștearsă va fi, de Dumnezeu.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca