Apocalipsa 9
9
1„Din trâmbița ce o avea,
Când îngerul al cincilea
A răsunat, eu am văzut,
O mare stea, cum a căzut
Peste pământ, din cer, de sus.
Acesteia i s-a adus
O cheie să o țină-n mână,
Ca a Adâncului fântână
Să poată a fi descuiată.
2Fântâna s-a deschis îndată
Și, un fum negru-ngrozitor –
Precum e fumul de cuptor –
Spre înălțimi, s-a ridicat.
Văzduhul, tot, s-a-ntunecat,
Iar soarele nu s-a văzut,
De fumul care s-a făcut.
3Din fumul negru, au ieșit
Niște lăcuste, ce-au primit,
Pe dată, o putere mare,
Ce este asemănătoare
Cu cea a scorpionilor.
4Lăcustele, în zborul lor –
Să vatăme – nu trebuiau,
Ierburi, ce pe pământ creșteau,
Și nici verdeața câmpului,
Sau frunzele copacului.
Ele urmau a fi lovit,
Pe cei care nu au primit,
Pe fruntea lor, pecetea care,
Al nostru Dumnezeu o are.
5Să îi omoare, negreșit
Nu le fusese-ngăduit,
Ci numai să îi prigonească
Cinci luni, și să îi chinuiască.
Ăst chin e asemănător
Cu chinu-nțepăturilor
Pe care-atunci, când a mușcat,
Doar scorpia l-a provocat.
6Să știți că zilele acele
Se vor vădi nespus de rele.
Atuncea, oamenii vor vrea
Să moară, dar nu vor putea.
Oricât de mult au s-o dorească,
Moartea are să-i ocolească.
7Lăcustele se-asemănau
Cu niște cai ce se vădeau
Gata de luptă, ne-ncetat.
Cununi pe capete-au purtat,
Care – așa cum am văzut –
Din aur par că s-au făcut.
În ce privește fața lor,
Era ca a oamenilor.
8Păr de femeie ele-aveau,
Iar dinții, ca de leu erau.
9Ele păreau împlătoșate,
De parcă-n fier sunt îmbrăcate.
Un zgomot mare răspândeau
Aripile – pe când zburau –
Cum sună carele acele
Ce înhămate au la ele,
Mulți cai, și-n iureș avântate,
Au fost, în luptă, aruncate.
10Cozi, ca de scorpii, ele-aveau
Și-n vârful lor, bolduri purtau.
În cozile lăcustelor,
Era toată puterea lor.
Cinci luni de zile, numărate,
Lăcustele au fost lăsate
Să-i vatăme pe cei găsiți
A nu fi fost pecetluiți.
11Peste lăcuste, împărat,
Era un înger, așezat –
Chiar îngerul Adâncului.
E Abadon numele lui,
Dacă e spus pe evreiește;
Și-Apolion e, în grecește.
12Deci cea dintâi nenorocire
Trecut-a astfel, peste fire.
Dar mai sunt două-n șir aflate
Și în curând, au să se-arate.
13Din trâmbița ce o avea,
Când îngerul al șaselea,
A răsunat, am auzit,
Îndat’, un glas ce a ieșit
Din cele patru coarne care
Sunt pe altaru-acela mare,
Făcut din aur; el, mereu,
În față-I stă, lui Dumnezeu.
14Glasul acela a strigat,
La îngerul care-a sunat
Din trâmbiță și se vădea
Precum că e al șaselea:
„Dezleagă îngerii aflați,
La râul Eufrat, legați!
Sunt patru îngerii acei –
Degrabă, du-te să îi iei!”
15Cei patru îngeri cari erau
Legați acolo, așteptau
Ziua și luna, anu-n care
Să își înceapă-a lor lucrare.
Ei, acel ceas, l-au așteptat,
Ca să-i omoare-apoi, de-ndat’,
Pe oamenii de pe pământ,
Cari, în a treia parte, sânt –
Adică-n partea pregătită,
Cu moartea, de a fi lovită.
Îngerii fost-au dezlegați
Și-n libertate-au fost lăsați.
16Multă oștire-au adunat
Și-n fruntea ei, s-au așezat.
Ca număr, aveau luptători,
De douăzeci de mii de ori,
Tot câte zece mii – călări –
Deci cât prindeai cu ochi-n zări.
Numărul lor, l-am auzit
Și, de aceea, l-am rostit.
17În viziune, am văzut
Îndată, cum au apărut
Și cai și călăreți, purtând
Platoșe-aprinse, arătând
Ca focul la asemănare,
Părând iacint la-nfățișare,
Sau chiar pucioasă. Cai-aveau
Capete care semănau
Cu cele ale leilor.
Apoi, din gura cailor,
Foc, fum, pucioasă se vedeau,
Necontenit, cum izbucneau.
18Din nou, din oamenii ce sânt
Pe fața-ntregului pământ,
A treia parte a murit,
Urgiile, când i-au lovit.
Focul a fost prima urgie,
Fumul apoi, și-avea să vie
Pucioasa. Valurile lor,
Ieșeau din gura cailor.
19Puterea care o aveau,
În guri și cozi, ei și-o țineau.
Cozile lor, la-nfățișare,
Drept șerpi cu capete, îmi pare.
Cu-aceste cozi, când ei loveau,
Mari vătămări pricinuiau.
20Toți cei pe care i-au lovit
Urgiile – și n-au pierit –
N-au vrut ca să se pocăiască,
Dorind – mai bine – să trăiască,
În faptele mâniei lor,
Dând închinare dracilor
Și idolilor lor, lucrați
În aur, în argint turnați,
Făcuți din piatră ori aramă,
Sau lemn și cari – de bună seamă –
Nu văd, nici nu aud nimic
Și nu se mișcă, nici un pic.
21De-asemeni, nu s-au pocăit
De crimele ce-au săvârșit,
De furtișaguri, de curvie
Și nici de-a lor vrăjitorie.”
Selectat acum:
Apocalipsa 9: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Apocalipsa 9
9
1„Din trâmbița ce o avea,
Când îngerul al cincilea
A răsunat, eu am văzut,
O mare stea, cum a căzut
Peste pământ, din cer, de sus.
Acesteia i s-a adus
O cheie să o țină-n mână,
Ca a Adâncului fântână
Să poată a fi descuiată.
2Fântâna s-a deschis îndată
Și, un fum negru-ngrozitor –
Precum e fumul de cuptor –
Spre înălțimi, s-a ridicat.
Văzduhul, tot, s-a-ntunecat,
Iar soarele nu s-a văzut,
De fumul care s-a făcut.
3Din fumul negru, au ieșit
Niște lăcuste, ce-au primit,
Pe dată, o putere mare,
Ce este asemănătoare
Cu cea a scorpionilor.
4Lăcustele, în zborul lor –
Să vatăme – nu trebuiau,
Ierburi, ce pe pământ creșteau,
Și nici verdeața câmpului,
Sau frunzele copacului.
Ele urmau a fi lovit,
Pe cei care nu au primit,
Pe fruntea lor, pecetea care,
Al nostru Dumnezeu o are.
5Să îi omoare, negreșit
Nu le fusese-ngăduit,
Ci numai să îi prigonească
Cinci luni, și să îi chinuiască.
Ăst chin e asemănător
Cu chinu-nțepăturilor
Pe care-atunci, când a mușcat,
Doar scorpia l-a provocat.
6Să știți că zilele acele
Se vor vădi nespus de rele.
Atuncea, oamenii vor vrea
Să moară, dar nu vor putea.
Oricât de mult au s-o dorească,
Moartea are să-i ocolească.
7Lăcustele se-asemănau
Cu niște cai ce se vădeau
Gata de luptă, ne-ncetat.
Cununi pe capete-au purtat,
Care – așa cum am văzut –
Din aur par că s-au făcut.
În ce privește fața lor,
Era ca a oamenilor.
8Păr de femeie ele-aveau,
Iar dinții, ca de leu erau.
9Ele păreau împlătoșate,
De parcă-n fier sunt îmbrăcate.
Un zgomot mare răspândeau
Aripile – pe când zburau –
Cum sună carele acele
Ce înhămate au la ele,
Mulți cai, și-n iureș avântate,
Au fost, în luptă, aruncate.
10Cozi, ca de scorpii, ele-aveau
Și-n vârful lor, bolduri purtau.
În cozile lăcustelor,
Era toată puterea lor.
Cinci luni de zile, numărate,
Lăcustele au fost lăsate
Să-i vatăme pe cei găsiți
A nu fi fost pecetluiți.
11Peste lăcuste, împărat,
Era un înger, așezat –
Chiar îngerul Adâncului.
E Abadon numele lui,
Dacă e spus pe evreiește;
Și-Apolion e, în grecește.
12Deci cea dintâi nenorocire
Trecut-a astfel, peste fire.
Dar mai sunt două-n șir aflate
Și în curând, au să se-arate.
13Din trâmbița ce o avea,
Când îngerul al șaselea,
A răsunat, am auzit,
Îndat’, un glas ce a ieșit
Din cele patru coarne care
Sunt pe altaru-acela mare,
Făcut din aur; el, mereu,
În față-I stă, lui Dumnezeu.
14Glasul acela a strigat,
La îngerul care-a sunat
Din trâmbiță și se vădea
Precum că e al șaselea:
„Dezleagă îngerii aflați,
La râul Eufrat, legați!
Sunt patru îngerii acei –
Degrabă, du-te să îi iei!”
15Cei patru îngeri cari erau
Legați acolo, așteptau
Ziua și luna, anu-n care
Să își înceapă-a lor lucrare.
Ei, acel ceas, l-au așteptat,
Ca să-i omoare-apoi, de-ndat’,
Pe oamenii de pe pământ,
Cari, în a treia parte, sânt –
Adică-n partea pregătită,
Cu moartea, de a fi lovită.
Îngerii fost-au dezlegați
Și-n libertate-au fost lăsați.
16Multă oștire-au adunat
Și-n fruntea ei, s-au așezat.
Ca număr, aveau luptători,
De douăzeci de mii de ori,
Tot câte zece mii – călări –
Deci cât prindeai cu ochi-n zări.
Numărul lor, l-am auzit
Și, de aceea, l-am rostit.
17În viziune, am văzut
Îndată, cum au apărut
Și cai și călăreți, purtând
Platoșe-aprinse, arătând
Ca focul la asemănare,
Părând iacint la-nfățișare,
Sau chiar pucioasă. Cai-aveau
Capete care semănau
Cu cele ale leilor.
Apoi, din gura cailor,
Foc, fum, pucioasă se vedeau,
Necontenit, cum izbucneau.
18Din nou, din oamenii ce sânt
Pe fața-ntregului pământ,
A treia parte a murit,
Urgiile, când i-au lovit.
Focul a fost prima urgie,
Fumul apoi, și-avea să vie
Pucioasa. Valurile lor,
Ieșeau din gura cailor.
19Puterea care o aveau,
În guri și cozi, ei și-o țineau.
Cozile lor, la-nfățișare,
Drept șerpi cu capete, îmi pare.
Cu-aceste cozi, când ei loveau,
Mari vătămări pricinuiau.
20Toți cei pe care i-au lovit
Urgiile – și n-au pierit –
N-au vrut ca să se pocăiască,
Dorind – mai bine – să trăiască,
În faptele mâniei lor,
Dând închinare dracilor
Și idolilor lor, lucrați
În aur, în argint turnați,
Făcuți din piatră ori aramă,
Sau lemn și cari – de bună seamă –
Nu văd, nici nu aud nimic
Și nu se mișcă, nici un pic.
21De-asemeni, nu s-au pocăit
De crimele ce-au săvârșit,
De furtișaguri, de curvie
Și nici de-a lor vrăjitorie.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca