Romani 9:15-33

Căci Dumnezeu, atuncea când, Pe Moise, l-a chemat, la El, Vorbitu-i-a, în acest fel: „Am să-Mi arăt mila, mereu, Față de cine voi vrea Eu, Și-am să Mă-ndur, oricând voi vrea, De orișicine-Mi va plăcea”. Deci, nu atârnă – vedeți bine – De cel ce vrea și nici de cine Aleargă, ci de Dumnezeu Cari va avea milă mereu. Scriptura, astfel, i-a vorbit Lui Faraon: „Te-am rânduit Și, înadins, te-am înălțat Pe scaunul de împărat, Ca să-Mi arăt puterea-n tine, Ca toți să se teamă de Mine Și astfel, Numele-Mi Cel Sfânt, Vestit să fie pe pământ”. Deci, milă o să aibă El, De cine vrea și, tot astfel – După dorință – împietrește Pe cel pe care El voiește. Dar îmi veți zice: „Frățioare, De ce mai bagă vină, oare? Căci ce-i puterea omului, Să stea-mpotriva voii Lui?” Dar, mai degrabă, cine ești Tu, omule, de îndrăznești Ca să-I răspunzi lui Dumnezeu, Stând împotriva Lui, mereu? Nu cumva, vasul cel de lut Spune celui ce l-a făcut, „De ce, așa, m-ai plămădit? De ce n-am fost, altfel, croit?” Dar vă întreb: olarul nu-i Stăpân, asupra lutului, Să facă dintr-o frământare Un vas ales – de cinste mare – Și tot din ea să facă, iară, Un alt vas, care-i de ocară? Și ce putem să spunem noi Atunci când Dumnezeu, apoi – Spre-a-Și arăta a Sa mânie Și-a Lui putere să se știe – A suferit, plin de răbdare – O vreme – niște vase care Ale mâniei sunt, din fire, Făcute doar, pentru pieire, Vrând să-Și arate bogăția Și slava Lui și veșnicia Apoi, în niște vase care Făcute-s pentru îndurare – Mai dinainte pregătite – Și, pentru slava Lui, gătite? (În ceea ce mărturisesc, Să știți că, despre noi, vorbesc.) El ne-a chemat dar, frații mei, Dar nu numai dintre Iudei, Ci și din Neamuri care sânt, Azi, răspândite pe pământ, Precum a zis Osea, mereu: „Am să numesc, „popor al Meu”, Un alt popor, iar „prea iubită” O alta Îmi va fi numită.” Unde li se spusese lor „Voi nu sunteți al Meu popor,” Sunt, pentru „viul Dumnezeu”, Chemați drept „fiii Săi”, mereu. Isaia a strigat astfel, Referitor la Israel: „Chiar dacă numărul cel mare Al fiilor pe care-i are Israelul, în largul zării, Va fi precum nisipul mării, Doar rămășița e sortită Ca să ajungă mântuită. Pentru că Domnul împlinește, Mereu, tot ceea ce gândește. Deplin și iute – pe pământ – Se împlinește-al Său cuvânt.” Și cum zicea, mai înainte, Isaia – dacă țineți minte – Vorbind despre poporul tot, Că „Dacă Domnul Savaot, Sămânță, nu ne-ar fi lăsat, Acum, ne-am fi asemănat Doar cu Gomora, iar apoi, Ca și Sodoma, eram noi.” „Iată că Neamurile care Nu căutau cu-nfrigurare Neprihănirea, negreșit, Neprihănire-au dobândit Și-anume, cea care e dată Doar prin credința arătată. Pe când Israelul mergea După o Lege ce dădea Neprihănirea, am văzut Că nicidecum nu a putut Să dobândească astă Lege. De ce? Israel – se-nțelege – N-a căutat-o prin credință, Ci prin a faptelor putință. Ei s-au lovit – prin a lor fire – De piatra cea de poticnire, Precum e, în Scriptură, spus: „Iată că, în Sion, am pus O piatră, pentru poticneală Și care – fără îndoială – Este și-o piatră de cădere: Iar cine crede-n El, nu piere Căci dacă crede, orișicine Nu va rămâne de rușine.”