Cântarea cântărilor 4
4
1„Iubita mea, nu te privești?
Te uită, ce frumoasă ești!
Îți sunt ai ochilor bobițe,
Ca ochii unei porumbițe
Și sub maramă, strălucesc.
La părul tău, dacă privesc,
Gândul îmi zboară, iar pe urmă,
Îmi amintește de o turmă
De capre care s-a oprit
Și-apoi odihnă a găsit
Pe înălțimea muntelui,
Pe piscul Galaadului.
2Ca și o turmă de oi care
Tunse-au ieșit din scăldătoare,
Iar între ele nu se poate
Sterpe a se afla, căci toate,
Gemeni doar au – ia seama bine –
Așa-s ai tăi dinți, pentru mine.
3Buzele tale mă îmbie.
Fir de cârmâz, îmi par să fie.
Drăguță este gura ta.
Obrazul tău ar arăta
Ca rodia, de bună seamă,
Cum se zărește sub maramă.
4Gâtul ți l-am asemuit
Cu turnul ce a fost zidit
De David, cu o casă-n care
Arme sunt puse, spre păstrare.
Scuturi atârnă de-al său vreji
Și sunt doar scuturi de viteji;
O mie fost-au numărate
Și-s numai de viteji purtate.
5Privesc la sânii tăi și-mi par
Doi pui de cerb. Când mă uit iar,
Îmi par doi gemeni, bunăoară,
Precum doi pui de căprioară
Cari, între crini, au apărut,
Ieșiți în voie, la păscut.
6Până când se mai răcorește,
Până când umbra se lungește –
Munte de mir – voi fi la tine.
Deal de tămâie, să știi bine
Că voi ajunge, negreșit.
7Frumoasă ești. Când te-am privit,
Nici un cusur nu ți-am aflat,
Oricât de mult am încercat.
8Mireaso, vino din Liban!
Din vârful muntelui Aman
Și din Hermon și din Senir!
Privește-mă, din al lor șir.
Din muntele pardoșilor,
Din vizuina leilor,
Aruncă-ți ochii către zare,
Ca să privești în depărtare.
9Numai o dată m-ai privit,
Mireaso, și mi-ai și răpit
Inima-ndat’. Cu o privire
Și doar cu-n lănțișor subțire
Cu care te-ai împodobit,
Tu, inima, mi-ai înrobit.
10Vai ce lipici, soro mireasă,
Din mângâieri poate să-ți iasă!
Iar dezmierdările-ți, găsesc
Că mai de preț se dovedesc,
Decât e vinul cel mai bun.
Apoi, mireasma ta, îți spun
Că-i mai plăcută decât toate
Aromele-n lume aflate!
11Din buze, miere, ne-ncetat,
Mireaso, doar ți-a picurat.
Miere și lapte, tot mereu,
Sub limba ta, voi afla eu.
Mirosul ce îl răspândesc
Hainele tale, îl găsesc
Asemenea Libanului,
Căci e la fel mirosul lui.
12Soro mireaso, te vădești
Cum că grădină-nchisă ești.
Izvor închis, poți fi numită.
Fântână ești, pecetluită.
13Odraslele-ți, de pe pământ,
Grădini de rodii par că sânt
În care, loc au, a se pune
Doar roadele cele mai bune:
Mălinul negru, după care
Loc în grădină nardu-și are,
14Iar după nard șofranul vine,
Trestii ce-s de arome pline,
Smirnă aleasă, scorțișoară
Și-apoi tămâie, bunăoară.
15Ca o fântână pari să fii,
Ca un izvor cu ape vii
Ce își aduce apa lui,
Din muntele Libanului.
16Te scoală crivățule-ndată!
Tu, vântule, vino odată
Și dinspre miazăzi să bați!
Peste grădina mea, suflați,
Să picure mireasma care
Se află-ntre-ale ei hotare!”
„Pe-al meu iubit, l-aștept să vină
Și să pătrundă în grădină;
Din roadele, în ea aflate,
Să guste el, pe săturate!”
Selectat acum:
Cântarea cântărilor 4: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Cântarea cântărilor 4
4
1„Iubita mea, nu te privești?
Te uită, ce frumoasă ești!
Îți sunt ai ochilor bobițe,
Ca ochii unei porumbițe
Și sub maramă, strălucesc.
La părul tău, dacă privesc,
Gândul îmi zboară, iar pe urmă,
Îmi amintește de o turmă
De capre care s-a oprit
Și-apoi odihnă a găsit
Pe înălțimea muntelui,
Pe piscul Galaadului.
2Ca și o turmă de oi care
Tunse-au ieșit din scăldătoare,
Iar între ele nu se poate
Sterpe a se afla, căci toate,
Gemeni doar au – ia seama bine –
Așa-s ai tăi dinți, pentru mine.
3Buzele tale mă îmbie.
Fir de cârmâz, îmi par să fie.
Drăguță este gura ta.
Obrazul tău ar arăta
Ca rodia, de bună seamă,
Cum se zărește sub maramă.
4Gâtul ți l-am asemuit
Cu turnul ce a fost zidit
De David, cu o casă-n care
Arme sunt puse, spre păstrare.
Scuturi atârnă de-al său vreji
Și sunt doar scuturi de viteji;
O mie fost-au numărate
Și-s numai de viteji purtate.
5Privesc la sânii tăi și-mi par
Doi pui de cerb. Când mă uit iar,
Îmi par doi gemeni, bunăoară,
Precum doi pui de căprioară
Cari, între crini, au apărut,
Ieșiți în voie, la păscut.
6Până când se mai răcorește,
Până când umbra se lungește –
Munte de mir – voi fi la tine.
Deal de tămâie, să știi bine
Că voi ajunge, negreșit.
7Frumoasă ești. Când te-am privit,
Nici un cusur nu ți-am aflat,
Oricât de mult am încercat.
8Mireaso, vino din Liban!
Din vârful muntelui Aman
Și din Hermon și din Senir!
Privește-mă, din al lor șir.
Din muntele pardoșilor,
Din vizuina leilor,
Aruncă-ți ochii către zare,
Ca să privești în depărtare.
9Numai o dată m-ai privit,
Mireaso, și mi-ai și răpit
Inima-ndat’. Cu o privire
Și doar cu-n lănțișor subțire
Cu care te-ai împodobit,
Tu, inima, mi-ai înrobit.
10Vai ce lipici, soro mireasă,
Din mângâieri poate să-ți iasă!
Iar dezmierdările-ți, găsesc
Că mai de preț se dovedesc,
Decât e vinul cel mai bun.
Apoi, mireasma ta, îți spun
Că-i mai plăcută decât toate
Aromele-n lume aflate!
11Din buze, miere, ne-ncetat,
Mireaso, doar ți-a picurat.
Miere și lapte, tot mereu,
Sub limba ta, voi afla eu.
Mirosul ce îl răspândesc
Hainele tale, îl găsesc
Asemenea Libanului,
Căci e la fel mirosul lui.
12Soro mireaso, te vădești
Cum că grădină-nchisă ești.
Izvor închis, poți fi numită.
Fântână ești, pecetluită.
13Odraslele-ți, de pe pământ,
Grădini de rodii par că sânt
În care, loc au, a se pune
Doar roadele cele mai bune:
Mălinul negru, după care
Loc în grădină nardu-și are,
14Iar după nard șofranul vine,
Trestii ce-s de arome pline,
Smirnă aleasă, scorțișoară
Și-apoi tămâie, bunăoară.
15Ca o fântână pari să fii,
Ca un izvor cu ape vii
Ce își aduce apa lui,
Din muntele Libanului.
16Te scoală crivățule-ndată!
Tu, vântule, vino odată
Și dinspre miazăzi să bați!
Peste grădina mea, suflați,
Să picure mireasma care
Se află-ntre-ale ei hotare!”
„Pe-al meu iubit, l-aștept să vină
Și să pătrundă în grădină;
Din roadele, în ea aflate,
Să guste el, pe săturate!”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca