1 Regi INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlu și conținut.
Numele în ebraică este: „mᵊlākîm” („A și B”). Denumirea actuală, „Cărțile Regilor”, provine de la sfântul Ieronim și denotă o împărțire artificială ce depinde de versiunea LXX. Unitatea originară a Cărților Regilor este demonstrată de simpla constatare că istoria regelui Ahàzia, care a domnit timp de doi ani, este împărțită în mod arbitrar în două părți: începutul ei se găsește în 1Rg 22,52-54, iar sfârșitul ei în 2Rg 1,17-18.
Cărțile Regilor sunt construite pe biografiile sumare și uniforme ale fiecărui monarh în parte. Caracterul schematic este scos în evidență de repetiția monotonă a următoarelor elemente: numele regelui și al tatălui său (pentru regii din Iùda, numele mamei); sincronismul cu regele contemporan din celălalt regat; vârsta regelui și anii săi de domnie; menționarea unor episoade semnificative, cu trimitere la informații mai ample dintr-o sursă determinată; judecata autorului cu privire la comportamentul religios-moral al regelui; informații despre moartea și înmormântarea regelui; numele succesorului.
În realizarea lucrării sale, autorul s-a folosit de izvoare diferite. Unele dintre ele sunt amintite explicit: Cartea Cronicilor lui Solomòn (1Rg 11,41); Cartea Cronicilor Regilor lui Iùda (citată de 15 ori); Cartea Cronicilor Regilor lui Israèl (citată de 18 ori). Nu există posibilitatea de a stabili dacă toate aceste izvoare existau deja scrise; probabil, unele dintre ele erau transmise numai oral din generație în generație; este cazul relatărilor cu privire la profeți, în special la Ciclul lui Elizèu, care trebuie să fi circulat din gură în gură în cercurile „fiilor profeților”.
Autorul nu a fost călăuzit de o intenție istorică, nici politică, nici economică, ci de una teologică. Numele autorului nu ne este cunoscut, iar sfârșitul cărții, care se referă la eliberarea regelui Ioiachin în anul 561 î.C., i-a determinat pe unii autori să fixeze redactarea îndată după această perioadă, dar înainte de sfârșitul exilului. Alții consideră că această informație ar fi un adaos ulterior, așa încât opera ar fi fost terminată cu viziunea dezolantă a distrugerii Ierusalímului, adică îndată după 587 î.C.
Din punct de vedere textual, este caracteristică pentru Cărțile Regilor diferența relevantă între TM și versiunea greacă. Numeroasele adnotări, omisiuni și transpuneri care se găsesc în LXX duc cu gândul la faptul că a fost făcută pe un text ebraic diferit de cel masoretic. Existența unui astfel de text ebraic este confirmată de fragmente găsite la Qumràn.
Teologia.
Autorul proclamă în mod solemn monoteismul iahvist riguros (1Rg 18,39); aceeași concepție este exprimată în judecata pe care autorul o emite cu privire la fiecare rege din Israèl și din Iùda. Domnul domină forțele naturii și armatele națiunilor dușmane. Puterea lui se extinde dincolo de hotarele Palestinei. El protejează poporul ebraic, dar este gata să pedepdească infidelitatea lui, întrucât o pretinde dreptatea lui infinită.
Sfârșitul națiunii nu anulează alianța și promisiunea divină făcută domniei veșnice a lui Davíd. El însuși este apărătorul și garantul acestei alianțe cu regele. Totuși, cele două Cărți ale Regilor se reduc, practic, la un rezumat trist al trădărilor religioase ale acestor suverani de la Solomòn și până la Sedecía. Ei sunt cei care fac poporul să păcătuiască și-l conduc astfel la ruină.
La realizarea promisiunilor lui Dumnezeu contribuie înainte de toate profeții, care apar de multe ori. Autorul este profund convins că mesajul lor dirijează în mod irezistibil evenimentele spre o direcție dorită atât de mult de legea divină, dar aceasta este influențată de conduita Israèlului sub conducerea regilor. În mod obișnuit, este vorba de cuvinte de amenințare din cauza rezistenței continue a poporului față de planul lui Dumnezeu; dar sunt și cuvinte de har, întrucât, odată pronunțate în sânul istoriei, traversează secolele asemenea unui înger păzitor: este promisiunea „candelei veșnice” (2Sam 15,4; 1Rg 15,36; 2Rg 8,19; Ps 18,29 etc.) față de descendența lui Davíd.
Un rol important îl are templul. Totuși, oricât de mare și de venerabil, el este doar semnul prezenței Domnului; nu o condiționează și, cu atât mai puțin, nu o circumscrie. Autorul este explicit în a recunoaște măreția infinită a lui Dumnezeu și transcendența lui. Teologia numelui divin (1Rg 8,27-33), care este expresia acestei transcendențe, și distrugerea efectivă a templului, care a avut loc în 587 î.C., le impuneau evreilor necesitatea unei religii spirituale, în sensul predicii profetice.
Structura.
Împărțirea generală a cărților este simplă:
I. SFÂRȘITUL DOMNIEI LUI DAVÍD (1,1–2,46).
II. ÎNȚELEPCIUNEA LUI SOLOMÒN (3,1–5,14).
III. SOLOMÒN, CONSTRUCTOR (5,15–11,43).
IV. SCHISMA POLITICĂ ȘI RELIGIOASĂ (12,1–16,34).
V. CICLUL LUI ILIE (1Rg 17,1–2Rg 1,18):
Ilie, la muntele Hòreb (19,1-21); războaiele cu arameii (1Rg 20,1–2Rg 1,18).
VI. CICLUL LUI ELIZÈU (2Rg 1,18–13,25):
războiul cu Moàb (3,1–3,27); minuni ale lui Elizèu (4,1–6,7); războaiele cu arameii (6,8–8,29);
istoria lui Ièhu (9,1–10,36); domnia Atàliei și moartea lui Elizèu (11,1–13,25).
VII. CELE DOUĂ REGATE PÂNĂ LA CĂDEREA SAMARÍEI (14,1–17,41).
VIII. DE LA SFÂRȘITUL REGATULUI LUI ISRAÈL PÂNĂ LA SFÂRȘITUL REGATULUI LUI IÙDA (18,1–25,30).
Selectat acum:
1 Regi INTRODUCERE: VBRC2020
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași
1 Regi INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlu și conținut.
Numele în ebraică este: „mᵊlākîm” („A și B”). Denumirea actuală, „Cărțile Regilor”, provine de la sfântul Ieronim și denotă o împărțire artificială ce depinde de versiunea LXX. Unitatea originară a Cărților Regilor este demonstrată de simpla constatare că istoria regelui Ahàzia, care a domnit timp de doi ani, este împărțită în mod arbitrar în două părți: începutul ei se găsește în 1Rg 22,52-54, iar sfârșitul ei în 2Rg 1,17-18.
Cărțile Regilor sunt construite pe biografiile sumare și uniforme ale fiecărui monarh în parte. Caracterul schematic este scos în evidență de repetiția monotonă a următoarelor elemente: numele regelui și al tatălui său (pentru regii din Iùda, numele mamei); sincronismul cu regele contemporan din celălalt regat; vârsta regelui și anii săi de domnie; menționarea unor episoade semnificative, cu trimitere la informații mai ample dintr-o sursă determinată; judecata autorului cu privire la comportamentul religios-moral al regelui; informații despre moartea și înmormântarea regelui; numele succesorului.
În realizarea lucrării sale, autorul s-a folosit de izvoare diferite. Unele dintre ele sunt amintite explicit: Cartea Cronicilor lui Solomòn (1Rg 11,41); Cartea Cronicilor Regilor lui Iùda (citată de 15 ori); Cartea Cronicilor Regilor lui Israèl (citată de 18 ori). Nu există posibilitatea de a stabili dacă toate aceste izvoare existau deja scrise; probabil, unele dintre ele erau transmise numai oral din generație în generație; este cazul relatărilor cu privire la profeți, în special la Ciclul lui Elizèu, care trebuie să fi circulat din gură în gură în cercurile „fiilor profeților”.
Autorul nu a fost călăuzit de o intenție istorică, nici politică, nici economică, ci de una teologică. Numele autorului nu ne este cunoscut, iar sfârșitul cărții, care se referă la eliberarea regelui Ioiachin în anul 561 î.C., i-a determinat pe unii autori să fixeze redactarea îndată după această perioadă, dar înainte de sfârșitul exilului. Alții consideră că această informație ar fi un adaos ulterior, așa încât opera ar fi fost terminată cu viziunea dezolantă a distrugerii Ierusalímului, adică îndată după 587 î.C.
Din punct de vedere textual, este caracteristică pentru Cărțile Regilor diferența relevantă între TM și versiunea greacă. Numeroasele adnotări, omisiuni și transpuneri care se găsesc în LXX duc cu gândul la faptul că a fost făcută pe un text ebraic diferit de cel masoretic. Existența unui astfel de text ebraic este confirmată de fragmente găsite la Qumràn.
Teologia.
Autorul proclamă în mod solemn monoteismul iahvist riguros (1Rg 18,39); aceeași concepție este exprimată în judecata pe care autorul o emite cu privire la fiecare rege din Israèl și din Iùda. Domnul domină forțele naturii și armatele națiunilor dușmane. Puterea lui se extinde dincolo de hotarele Palestinei. El protejează poporul ebraic, dar este gata să pedepdească infidelitatea lui, întrucât o pretinde dreptatea lui infinită.
Sfârșitul națiunii nu anulează alianța și promisiunea divină făcută domniei veșnice a lui Davíd. El însuși este apărătorul și garantul acestei alianțe cu regele. Totuși, cele două Cărți ale Regilor se reduc, practic, la un rezumat trist al trădărilor religioase ale acestor suverani de la Solomòn și până la Sedecía. Ei sunt cei care fac poporul să păcătuiască și-l conduc astfel la ruină.
La realizarea promisiunilor lui Dumnezeu contribuie înainte de toate profeții, care apar de multe ori. Autorul este profund convins că mesajul lor dirijează în mod irezistibil evenimentele spre o direcție dorită atât de mult de legea divină, dar aceasta este influențată de conduita Israèlului sub conducerea regilor. În mod obișnuit, este vorba de cuvinte de amenințare din cauza rezistenței continue a poporului față de planul lui Dumnezeu; dar sunt și cuvinte de har, întrucât, odată pronunțate în sânul istoriei, traversează secolele asemenea unui înger păzitor: este promisiunea „candelei veșnice” (2Sam 15,4; 1Rg 15,36; 2Rg 8,19; Ps 18,29 etc.) față de descendența lui Davíd.
Un rol important îl are templul. Totuși, oricât de mare și de venerabil, el este doar semnul prezenței Domnului; nu o condiționează și, cu atât mai puțin, nu o circumscrie. Autorul este explicit în a recunoaște măreția infinită a lui Dumnezeu și transcendența lui. Teologia numelui divin (1Rg 8,27-33), care este expresia acestei transcendențe, și distrugerea efectivă a templului, care a avut loc în 587 î.C., le impuneau evreilor necesitatea unei religii spirituale, în sensul predicii profetice.
Structura.
Împărțirea generală a cărților este simplă:
I. SFÂRȘITUL DOMNIEI LUI DAVÍD (1,1–2,46).
II. ÎNȚELEPCIUNEA LUI SOLOMÒN (3,1–5,14).
III. SOLOMÒN, CONSTRUCTOR (5,15–11,43).
IV. SCHISMA POLITICĂ ȘI RELIGIOASĂ (12,1–16,34).
V. CICLUL LUI ILIE (1Rg 17,1–2Rg 1,18):
Ilie, la muntele Hòreb (19,1-21); războaiele cu arameii (1Rg 20,1–2Rg 1,18).
VI. CICLUL LUI ELIZÈU (2Rg 1,18–13,25):
războiul cu Moàb (3,1–3,27); minuni ale lui Elizèu (4,1–6,7); războaiele cu arameii (6,8–8,29);
istoria lui Ièhu (9,1–10,36); domnia Atàliei și moartea lui Elizèu (11,1–13,25).
VII. CELE DOUĂ REGATE PÂNĂ LA CĂDEREA SAMARÍEI (14,1–17,41).
VIII. DE LA SFÂRȘITUL REGATULUI LUI ISRAÈL PÂNĂ LA SFÂRȘITUL REGATULUI LUI IÙDA (18,1–25,30).
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași