Iacob INTRODUCERE
INTRODUCERE
Autorul.
Se întâlnesc în Noul Testament diferite personaje care poartă numele de Iacób și este greu de stabilit căruia dintre aceștia i se atribuie scrisoarea aceasta. Pare de exclus Iacób al lui Zebedéu, fratele sfântului Ioan evanghelistul, martirizat în anul 44 d.C. La fel, Iacób al lui Alfeu, apostol care este rar menționat în Noul Testament și în primele scrieri creștine. Părerea cea mai răspândită este că autorul acestei scrisori s-ar identifica cu Iacób, „fratele Domnului” (ruda, verișorul), cunoscut în special pentru rolul pe care l-a avut în conducerea Bisericii din Ierusalím ca episcop, martirizat în anul 62 d.C.
În afară de adresă și salutul inițial, nu mai găsim elemente ale genului epistolar. Elementele specifice stilului retoric: ritmul, aliterația, repetițiile, diatriba, întrebările retorice, apostrofările, invectivele, dramatizarea și personificarea etc. arată că textul este mai degrabă o predică scrisă decât o scrisoare. Limba greacă este bogată și precisă în termeni, corectă și curgătoare în privința gramaticii și a sintaxei, cu multe expresii tehnice și neologisme.
Sfântul Iacób nu se adresează unei comunități anume, ci, așa cum precizează la început, celor „douăsprezece triburi care trăiesc în diaspora”, adică grupuri de creștini de proveniență ebraică, dar obișnuiți de mult cu cultura elenistică. Situația lor spirituală era caracterizată de o anumită delăsare morală, de o decădere a angajamentului și entuziasmului inițial și de o evidentă diviziune între bogații prepotenți și cei săraci.
Imposibilitatea de a-l identifica cu certitudine pe autorul acestei scrisori face ca stabilirea locului redactării să rămână incertă. Dacă îl considerăm ca autor pe sfântul Iacób, episcopul Ierusalímului, atunci locul redactării este Palestína, iar datarea trebuie făcută înaintea morții lui (62 d.C.). Cei care neagă apartenența acestei scrisori sfântului Iacób, consideră că datarea trebuie făcută după moartea sfântului Iacób, deci ultimele decenii ale sec. I d.C.
Teologia.
Autorul nu prezintă un discurs teologic, ci o serie de îndemnuri pentru însuflețirea în credință și viața creștină. Principiile care conduc sunt puține și esențiale:
– Dumnezeu, Creatorul lumii și al oamenilor, autorul oricărui bine, în special al mântuirii, le dă oamenilor harul, le ascultă rugăciunile făcute cu încredere și le iartă păcatele;
– Isus Cristos este văzut în rolul său soteriologic și escatologic: este Domnul gloriei;
– omul, deși creat după chipul lui Dumnezeu, este păcătos, fiind împins la rău de pofte și de diavol, dar este renăscut prin evanghelie și prin Botez, destinat vieții veșnice;
– viața creștină trebuie să fie însuflețită de înțelepciune, darul fundamental și necesar pe care omul îl primește de la Dumnezeu. Fără o mentalitate inspirată de Dumnezeu, omul riscă să facă apel la înțelepciunea pământească, instinctivă, demoniacă. Înțelepciunea de sus constă în capacitatea de a găsi în viața concretă o sinteză de acțiune unitară. Conștient de situația sa de pelerin, omul trebuie să asculte de cuvântul lui Dumnezeu și să se roage, să înfrunte cu calm ispitele la care este expus, trebuie să se ocupe de ceilalți, evitând răul și promovând binele. Celor care suferă li se recomandă sacramentul Ungerii bolnavilor prin care se obține iertarea păcatelor și chiar vindecarea. Meditând asupra fericirilor evanghelice, sfântul Iacób nu consideră desăvârșirea creștină o obligație chinuitoare și apăsătoare, ci o bucurie cântată încontinuu prin psalmi. Bucuria creștină nu este un sentiment produs de succesul lumesc sau de posedarea de bogății, ci de încrederea în Dumnezeu la care se face apel continuu prin rugăciune. O categorie de oameni denunțată de autor o constituie cei bogați. Împotriva lor se dezlănțuie cu o virulență ce depășește orice luare de poziție a profeților și chiar seria de vai-uri rostită de Cristos în Evanghelie. Pentru sfântul Iacób, condiția firească a creștinului este aceea de sărac în fața lumii, dar preferat de Dumnezeu, care îl îmbogățește cu credință și îi oferă ca moștenire bogăția cerească.
După o scurtă introducere în care sunt precizați destinatarii și autorul (1,1), sfântul Iacób insistă asupra necesității acceptării cuvântului lui Dumnezeu și a punerii lui în practică (1,2-27). Credința activă și adevărata înțelepciune îl determină pe cel care crede să-i primească pe cei săraci (2,1-13), să-și manifeste credința prin fapte concrete (2,14-26), să evite vorba fără rost (3,1-12), să îndepărteze falsa înțelepciune și să știe s-o deosebească de cea adevărată (3,13-18). Alegerea între Dumnezeu și lume trebuie să fie radicală (4,1-12). În continuare, autorul atrage atenția asupra riscului unei false siguranțe a celor bogați (4,13–5,6) și stabilește norme pastorale pentru întreaga comunitate (5,7-20).
Selectat acum:
Iacob INTRODUCERE: VBRC2020
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași