Judecători INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlu și conținut.
În limba ebraică, numele cărții este „šōpṭîm”. Începând cu traducerea greacă, toate celelalte versiuni traduc acest substantiv: „judecători”. În timp ce, în Biblia ebraică, este a doua carte dintre „nᵊḇ ʾîm hariʾšōnîm” (= „profeții anteriori”), în Bibliile creștine face parte dintre Cărțile istorice. Diferența reflectă diversitatea de mentalitate. Denumirea creștină derivă din faptul că a luat în considerație conținutul cărții în relatarea evenimentelor, pe când la evrei numele derivă de la faptul că a luat în considerație autorii cărților. Între darurile profeției este și acela al „înțelegerii timpurilor”: s-ar putea spune, capacitatea de a înțelege sensul istoriei și al scopului acesteia.
Dacă vrem fixarea cronologiei judecătorilor pornind de la datele furnizate de Biblie, s-ar avea un cadru cronologic contrastant față de cunoștințele de astăzi referitor la ambientul respectiv. Suma anilor tuturor judecătorilor furnizată deBiblie ar da un rezultat de cel puțin 298 de ani; la aceștia, dacă s-ar adăuga și anii de oprimare și pace, s-ar ajunge la peste 450 de ani. În cazul acesta, exodul ar fi trebuit să fi avut loc cu circa șase secole înainte de construirea templului. Biblia însă, în 1Rg 6,1, informează că data pentru exod a fost cu doar 480 de ani înainte de construirea templului.
Textul este bine păstrat de tradiția masoretică: sensul este totdeauna clar și continuu; singura excepție este Cântarea veche a Debòrei, care prezintă multe dificultăți datorate folosirii unor cuvinte arhaice.
Teologia.
Cartea Judecătorilor prezintă omenirea, istoria oamenilor, sub un aspect pesimist: nimic nu este idealizat; răul pare unica realitate de care toți oamenii sunt capabili. Nu este ușor de înțeles care este soarta acestei omeniri. Este suficient să se privească istoria tuturor timpurilor care au urmat perioadei judecătorilor pentru a înțelege că un astfel de pesimism nu era nefondat. Și totuși, chiar în toiul acestei nopți a omenirii, este mereu prezent Duhul lui Dumnezeu care nu-i abandonează niciodată pe cei cu care a stabilit o alianță veșnică, chiar dacă aceștia îl trădează prostituându-se după alți zei și comițând ceea ce este rău. Este mângâietor faptul că cel puțin unii dintre oameni au credință în Dumnezeu, așteptând de la el mântuirea pe care știu că nu și-o pot lua singuri. Prin credința în Dumnezeu, acești oameni au știut să facă lucruri mari, chiar într-o lume rea și violentă, iar Dumnezeu nu s-a dat înapoi de la a-i ajuta în acțiunile lor, deoarece el însoțește omenirea chiar și atunci când ea este abandonată păcatului.
În această carte este o adevărată filosofie a istoriei: păcatul cheamă pedeapsa, dar aceasta nu este scop în ea însăși. Ea conține în sine germenii unei noi lucrări care trebuie să conducă omenirea prin timp până la momentul în care devine capabilă să îl adore pe Dumnezeu în adevăr, până la a înălța întreg universul spre Dumnezeu.
Forța care conduce evenimentele umane (adică ceea ce este numit cu termenul abstract „istorie”) derivă dintr-o sinergie umano-divină în care componenta umană trebuie să realizeze directiva divină. Pedeapsa, care constă în abandonarea Israelului în mâinile dușmanului – din cauza neadecvării la porunca lui Dumnezeu –, provoacă în Israel o neliniște în mijlocul căreia îl invocă pe Domnul, care ascultă rugăciunea și trimite un „môšîᵃʿ” (= „mântuitor”) ca să-l salveze, iar victoria este gloria exclusivă a Domnului. Armata evreilor este întotdeauna umilită, pentru ca nimeni să nu se poată mândri cu victoria lui, ci numai cu victoria Domnului în care poporul și-a pus încrederea.
Trebuie subliniată și modalitatea în care este prezentat acest „môšîᵃʿ”: vocația, Duhul Domnului care vine asupra lui, manifestarea carismei cu care este învestit și de care el însuși se îndoiește, conform unui element care în profetismul de mai târziu va ajunge chiar la rebeliune (cf. Ieremia); această carismă nu întârzie să se facă văzută prin succese, dar victoriei îi urmează o umilire a gloriei lui „môšîᵃʿ”, o oarecare catastrofă care îl lovește, un păcat în care se afundă. Este evident sensul de caracter provizor al „salvatorilor”, tragediile în care se afundă făcând ca marile figuri să lase sufletul suspendat spre dorința unui „môšîᵃʿ” care să nu mai fie ocazional, ci spre unul care să rămână pentru totdeauna.
În fața concepției despre istorie, așa cum este văzută de toate popoarele din Orientul Apropiat mediteranean, aceea a Israelului este complet revoluționară și capabilă să deschidă gândirea umană spre cele mai vaste perspective. Popoarele din Mesopotamia și din Egipt aveau cultul ordinii preconstituite și orice alterare a ordinii lucrurilor umane era considerată o înfrângere a ordinii înseși a naturii.
Dimpotrivă, sufletul ebraic este complet deschis spre o concepție despre istorie ca noutate și despre un Dumnezeu ca înfăptuitor al noutății, al lucrurilor minunate care mai înainte nu erau. În spatele acestei concepții despre istorie, se află conceptul-cheie despre creație, înțeleasă ca act liber al divinității, capabil să dea ființă la ceea ce nu era.
Structură.
Cartea Judecătorilor poate fi împărțită astfel:
I. AȘEZAREA ÎN CANAÀN (1,1–3,6).
II. ISTORIA JUDECĂTORILOR (3,7–21,25):
Ghedeòn și Abimèlec (6,1–8,35);
regalitatea lui Abimèlec (9,1-57);
judecătorii mici (10,1-5);
Ièfte și alți judecători (10,6–12,15);
Samsòn (13,1–16,31);
sanctuarul lui Dan (17,1–18,31);
tribul lui Beniamín (19,1–21,25).
Selectat acum:
Judecători INTRODUCERE: VBRC2020
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași
Judecători INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlu și conținut.
În limba ebraică, numele cărții este „šōpṭîm”. Începând cu traducerea greacă, toate celelalte versiuni traduc acest substantiv: „judecători”. În timp ce, în Biblia ebraică, este a doua carte dintre „nᵊḇ ʾîm hariʾšōnîm” (= „profeții anteriori”), în Bibliile creștine face parte dintre Cărțile istorice. Diferența reflectă diversitatea de mentalitate. Denumirea creștină derivă din faptul că a luat în considerație conținutul cărții în relatarea evenimentelor, pe când la evrei numele derivă de la faptul că a luat în considerație autorii cărților. Între darurile profeției este și acela al „înțelegerii timpurilor”: s-ar putea spune, capacitatea de a înțelege sensul istoriei și al scopului acesteia.
Dacă vrem fixarea cronologiei judecătorilor pornind de la datele furnizate de Biblie, s-ar avea un cadru cronologic contrastant față de cunoștințele de astăzi referitor la ambientul respectiv. Suma anilor tuturor judecătorilor furnizată deBiblie ar da un rezultat de cel puțin 298 de ani; la aceștia, dacă s-ar adăuga și anii de oprimare și pace, s-ar ajunge la peste 450 de ani. În cazul acesta, exodul ar fi trebuit să fi avut loc cu circa șase secole înainte de construirea templului. Biblia însă, în 1Rg 6,1, informează că data pentru exod a fost cu doar 480 de ani înainte de construirea templului.
Textul este bine păstrat de tradiția masoretică: sensul este totdeauna clar și continuu; singura excepție este Cântarea veche a Debòrei, care prezintă multe dificultăți datorate folosirii unor cuvinte arhaice.
Teologia.
Cartea Judecătorilor prezintă omenirea, istoria oamenilor, sub un aspect pesimist: nimic nu este idealizat; răul pare unica realitate de care toți oamenii sunt capabili. Nu este ușor de înțeles care este soarta acestei omeniri. Este suficient să se privească istoria tuturor timpurilor care au urmat perioadei judecătorilor pentru a înțelege că un astfel de pesimism nu era nefondat. Și totuși, chiar în toiul acestei nopți a omenirii, este mereu prezent Duhul lui Dumnezeu care nu-i abandonează niciodată pe cei cu care a stabilit o alianță veșnică, chiar dacă aceștia îl trădează prostituându-se după alți zei și comițând ceea ce este rău. Este mângâietor faptul că cel puțin unii dintre oameni au credință în Dumnezeu, așteptând de la el mântuirea pe care știu că nu și-o pot lua singuri. Prin credința în Dumnezeu, acești oameni au știut să facă lucruri mari, chiar într-o lume rea și violentă, iar Dumnezeu nu s-a dat înapoi de la a-i ajuta în acțiunile lor, deoarece el însoțește omenirea chiar și atunci când ea este abandonată păcatului.
În această carte este o adevărată filosofie a istoriei: păcatul cheamă pedeapsa, dar aceasta nu este scop în ea însăși. Ea conține în sine germenii unei noi lucrări care trebuie să conducă omenirea prin timp până la momentul în care devine capabilă să îl adore pe Dumnezeu în adevăr, până la a înălța întreg universul spre Dumnezeu.
Forța care conduce evenimentele umane (adică ceea ce este numit cu termenul abstract „istorie”) derivă dintr-o sinergie umano-divină în care componenta umană trebuie să realizeze directiva divină. Pedeapsa, care constă în abandonarea Israelului în mâinile dușmanului – din cauza neadecvării la porunca lui Dumnezeu –, provoacă în Israel o neliniște în mijlocul căreia îl invocă pe Domnul, care ascultă rugăciunea și trimite un „môšîᵃʿ” (= „mântuitor”) ca să-l salveze, iar victoria este gloria exclusivă a Domnului. Armata evreilor este întotdeauna umilită, pentru ca nimeni să nu se poată mândri cu victoria lui, ci numai cu victoria Domnului în care poporul și-a pus încrederea.
Trebuie subliniată și modalitatea în care este prezentat acest „môšîᵃʿ”: vocația, Duhul Domnului care vine asupra lui, manifestarea carismei cu care este învestit și de care el însuși se îndoiește, conform unui element care în profetismul de mai târziu va ajunge chiar la rebeliune (cf. Ieremia); această carismă nu întârzie să se facă văzută prin succese, dar victoriei îi urmează o umilire a gloriei lui „môšîᵃʿ”, o oarecare catastrofă care îl lovește, un păcat în care se afundă. Este evident sensul de caracter provizor al „salvatorilor”, tragediile în care se afundă făcând ca marile figuri să lase sufletul suspendat spre dorința unui „môšîᵃʿ” care să nu mai fie ocazional, ci spre unul care să rămână pentru totdeauna.
În fața concepției despre istorie, așa cum este văzută de toate popoarele din Orientul Apropiat mediteranean, aceea a Israelului este complet revoluționară și capabilă să deschidă gândirea umană spre cele mai vaste perspective. Popoarele din Mesopotamia și din Egipt aveau cultul ordinii preconstituite și orice alterare a ordinii lucrurilor umane era considerată o înfrângere a ordinii înseși a naturii.
Dimpotrivă, sufletul ebraic este complet deschis spre o concepție despre istorie ca noutate și despre un Dumnezeu ca înfăptuitor al noutății, al lucrurilor minunate care mai înainte nu erau. În spatele acestei concepții despre istorie, se află conceptul-cheie despre creație, înțeleasă ca act liber al divinității, capabil să dea ființă la ceea ce nu era.
Structură.
Cartea Judecătorilor poate fi împărțită astfel:
I. AȘEZAREA ÎN CANAÀN (1,1–3,6).
II. ISTORIA JUDECĂTORILOR (3,7–21,25):
Ghedeòn și Abimèlec (6,1–8,35);
regalitatea lui Abimèlec (9,1-57);
judecătorii mici (10,1-5);
Ièfte și alți judecători (10,6–12,15);
Samsòn (13,1–16,31);
sanctuarul lui Dan (17,1–18,31);
tribul lui Beniamín (19,1–21,25).
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași