Psalmi INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlu și conținut.
În limba ebraică, „tehillim”, în limba greacă, „psalmòi” (în Còdex Vaticànus) și „psaltèrion” (în Còdex Alexandrínus), este o carte din Biblie care aparține Scrierilor (ketubim), după canonul ebraic al Sfintei Scripturi, și Cărților Sapiențiale, după canonul grec al LXX.
Psaltirea canonică conține un număr de 150 de psalmi. Culegerea actuală este rezultatul unei îndelungi activități literare și a mai multor sistematizări succesive de culegeri mai mici. Există diferențe de numerotare între textul masoretic ebraic și textul grec al LXX, din cauza faptului că uneori un psalm este împărțit în două sau doi psalmi sunt încorporați în unul singur. Numerotarea psalmilor de la 1 la 8 și de la 148 la 150 este identică. Drept regulă generală, psalmii de la 9 la 147 din textul ebraic sunt cu un număr înainte față de textul grec. În traducerea de față, se folosește numerotarea din textul ebraic, indicând între paranteze numărul din textul grec.
În textul ebraic, 48 de psalmi sunt anonimi, 73 îi sunt atribuiți lui Davíd, 12 lui Asàf, 11 fiilor lui Còre, doi lui Solomòn și câte unul lui Moise, Emàn, Etàn și, probabil, Iedutùn. Este posibil totuși ca în multe cazuri să fie vorba de pseudonimie.
În general, psalmii sunt introduși de „titlu”. Acesta indică, de cele mai multe ori, autorul, genul literar, circumstanța, instrumentul muzical de acompaniere, melodia, finalitatea sau sărbătoarea liturgică cea mai adaptată pentru psalmul respectiv. Dintre cei 150 de psalmi, 34 nu au titlu în textul ebraic masoretic, 19 în textul grec al LXX și 20 în traducerea latină, Vg.
Limba originală a psalmilor este ebraica. Poezia lor este reglată de legi care se referă la materialul sonor (aliterația, asonanța, rima, chiasmul, onomatopeea, paronomasia), la ritm, paralelism, sinonimie, repetiții, antiteze, figuri retorice. Un element stilistic frecvent în psalmi este paralelismul, fie sinonimic, fie antitetic, fie sintetic sau climactic (gradual). Ritmul este dictat de numărul de accente, și nu de cantitatea silabelor. Este folosit mult limbajul simbolic. Referitor la Dumnezeu, este folosit simbolismul teologic, antropoformic, somatic, psihologic, cosmic și militar. Referitor la om, simbolismul antropologic recurge cel mai des la regnul animal și la cel vegetal. Simbologia prezintă spațiul divizat, pe verticală, în cer, pământ și dedesubt (locuința morților, Șeòlul), iar pe orizontală, în pământ și mare.
Psaltirea actuală s-a format de-a lungul a mai bine de șapte secole într-un ambient religios privat și public, în sfera cultului. O mărturie cu privire la culegerea psalmilor este atestată în 2Cr 29,30, unde se spune că Ezechia (721-693 î.C.) le-a dat dispoziție leviților „să-l laude pe Domnul cu cuvintele lui Davíd și ale profetului Asàf”. Culegerea actuală trebuie să fi fost terminată deja înainte de traducerea greacă a LXX (sec. III-II î.C.), unde se află toți psalmii. În 1Cr 16,7-36 și 1Mac 7,17 sunt citate fragmente din unii psalmi, iar în 2Mac 2,13 se spune că Nehemía, „întemeind o bibliotecă, a adunat cele despre regi și despre profeți și ale lui Davíd”. Fiind folosiți încontinuu de-a lungul timpurilor, psalmii au suferit reelaborări, adaptări și actualizări, cele mai evidente fiind trecerile de la rugăciunea individuală la rugăciunea comunitară, cu intervenții de adaptare asupra textului originar.
Teologia.
Ar fi de preferat să se vorbească mai degrabă de experiența religioasă pe care psalmii o exprimă în modul cel mai variat, căci psalmiștii nu vorbesc despre Dumnezeu, ci i se adresează lui Dumnezeu în rugăciune. Întrucât în centrul religiei israelite se află Dumnezeu, tot interesul psalmiștilor este atras de el, de gloria lui, și numai în plan secundar remarcă nevoile lor proprii sau ale poporului.
Nu se găsesc în Psalmi întrebări despre existența lui Dumnezeu, pentru că în tot Orientul antic ateismul teoretic este, practic, necunoscut, dar existau chiar și în Israèl unele manifestări ale ateismului practic (Ps 53,2; cf. 10,4.11), iar întrebarea este aceasta: este mai puternic Yhwh decât divinitățile păgânilor? Credința psalmiștilor răspunde: Dumnezeu este „prezent activ” în lumea pe care el a creat-o (Ps 115,3; 135,6). Din înălțimea cerurilor, el se interesează de lumea oamenilor, de purtarea lor morală, de atitudinea lor religioasă ( Ps 14,2).
Un punct culminant al manifestării lui Dumnezeu față de om este dezvăluirea „numelui său” (Ex 3,13-15), adică a propriei sale persoane din care iese o putere care este apărare și mântuire pentru Israèl (Ps 54,3; 20,2.6.8). O prerogativă care stă la baza diferențierii totale a lui Yhwh față de celelalte divinități este „viața” care îi aparține lui Dumnezeu în mod propriu (Ps 42,3), pentru că nu a primit-o de la nimeni: el este „veșnic, dintotdeauna” și „pentru totdeauna” (Ps 90,2; 102,26-27) și tot el este izvorul vieții (Ps 36,10). Cu omniprezența temporală, eternitatea, se întâlnește omniprezența spațială, „în cer și pe pământ, în mări și în toate abisurile”, echivalentă în același timp cu atotștiința (Ps 139,1-3.5.7-8).
Un punct culminant al manifestării lui Dumnezeu față de om este dezvăluirea „numelui său” (Ex 3,13-15), adică a propriei sale persoane din care iese o putere care este apărare și mântuire pentru Israèl (Ps 54,3; 20,2.6.8).
O prerogativă care stă la baza diferențierii totale a lui Yhwh față de celelalte divinități este „viața” care îi aparține lui Dumnezeu în mod propriu (Ps 42,3), pentru că nu a primit-o de la nimeni: el este „veșnic, dintotdeauna” și „pentru totdeauna” (Ps 90,2; 102,26-27) și tot el este izvorul vieții (Ps 36,10). Cu omniprezența temporală, eternitatea, se întâlnește omniprezența spațială, „în cer și pe pământ, în mări și în toate abisurile”, echivalentă în același timp cu atotștiința ( Ps 139,1-3.5.7-8).
Cu deosebită insistență este celebrată în psalmi „sfințenia” lui Dumnezeu, atât în sens negativ, transcendența, separarea lui Dumnezeu de tot ceea ce nu este el, cât și în sens pozitiv, ca plinătate a puterii și a vieții. Aceasta provoacă în om o teamă sfântă (Ps 111,9), dar și o atracție irezistibilă față de cel care îi dă putere și orice bine (Ps 29,11). Apropiat de conceptul de sfințenie, este cel al „măreției și al gloriei lui Dumnezeu”, sinonime sau substitutive ale persoanei sale (Ps 113,4; 72,19).
Creator prin cuvânt și suflul său (Ps 33,6.9; 104), Dumnezeu se îngrijește de tot ce a creat (Ps 33,7-8), dar providența sa este îndreptată în chip special spre om și, mai ales, spre cei care se tem de Domnul (Ps 32,8; 33,18), față de care se dovedește refugiu în timp de încercare (Ps 37,39). Omul se simte în siguranță la umbra aripilor sale (Ps 17,8). Dumnezeu este pentru om scut de apărare, fortăreață, stâncă inaccesibilă și de nezdruncinat (Ps 18,2-3; 91,1), mai ales pentru cei sărmani, triști, pentru cei care se află în necaz, pentru cei umili și săraci (Ps 25,16; 35,10; 40,18; 68,6; 113,7; 147,6).
Mântuirea este prezentată, în general, ca o eliberare, individuală sau colectivă, dintr-o nenorocire, pericol, boală, catastrofă, dar acest aspect concret pământesc este treptat îmbogățit cu sensul mai spiritual al eliberării de păcat, cauza principală a răului, și de Cel Rău (Ps 79,9; 130,8).
Oamenii care îi răspund lui Dumnezeu în mod pozitiv sunt săracii, evidențiindu-se văduva, orfanul și străinul, drepții, oamenii pioși, sfinții, pe care Dumnezeu îi ia în grijă, îi protejează, îi apără (Ps 18,28; 22,25; 34,7 etc.). Cei care refuză darul divin, intră în opoziție cu Dumnezeu și se opun planului său sunt clasificați ca dușmani, adversari, nelegiuiți, făcători de rele.
În Psalmi, răul apare sub două aspecte, unul intern – și acesta este răul moral, vinovăția, păcatul – și unul extern – și acesta este răul fizic, boala, nenorocirea. Cele două aspecte sunt legate între ele și se condiționează. De aceea, rugăciunea pentru eliberarea de răul fizic este mereu amestecată cu mărturisirea propriilor păcate și apelul la milostivirea divină pentru iertare.
Întâlnirea omului cu Dumnezeu se realizează în patru arii ale experienței, semne ale prezenței Domnului: „natura”, care dă mărturie despre atotputernicia lui Dumnezeu și însoțește prezența sa în teofanii; „istoria”, care este epifania lui Dumnezeu în evenimente; „templul”, locul prezenței lui Dumnezeu; „Israel”, obiectul și vehiculul mântuirii divine. Există în psalmi și un alt tip de întâlnire cu Dumnezeu, experiența mistică, realizată prin meditarea legii, tăcerea înaintea lui Yhwh și iubirea lui Dumnezeu, manifestată, mai ales, prin bucuria pe care psalmiștii o simt și o proclamă în Domnul.
Structura. Cartea Psalmilor este împărțită, prin analogie cu Pentateùhul, în cinci părți, fiecare parte fiind marcată de o doxologie finală: I. Ps 1–41; II. Ps 42–72; III. Ps 73–89; IV. Ps 90–106; V. Ps 107–150. În interiorul celor cinci părți ale Psalmilor, care Còrespund sistematizării finale, sunt indicii ale unor colecții parțiale dintr-o epocă mai veche. Există grupări de psalmi care se deosebesc în funcție de preferința acordată numelui divin: Ps 3–41; 90–150 folosesc numele specific al Dumnezeului lui Israel, Yhwh (= „Domnul”), iar Ps 42–83 folosesc numele comun „ʾĕlōhîm” (= „Dumnezeu”). Se pot identifica și alte colecții mai mici: psaltirea fiilor lui Còre, Ps 42–49; culegerea elohistă a rugăciunilor lui Davíd, Ps 51–72; psaltirea lui Asàf, Ps 50; 73–83; psalmii regalității lui Yhwh, Ps 93–99; psalmii aleluiatici, Ps 104–106; 111–117; 135; 146–150; psalmii graduali sau ai treptelor, Ps 120–134 etc.
Selectat acum:
Psalmi INTRODUCERE: VBRC2020
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași
Psalmi INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlu și conținut.
În limba ebraică, „tehillim”, în limba greacă, „psalmòi” (în Còdex Vaticànus) și „psaltèrion” (în Còdex Alexandrínus), este o carte din Biblie care aparține Scrierilor (ketubim), după canonul ebraic al Sfintei Scripturi, și Cărților Sapiențiale, după canonul grec al LXX.
Psaltirea canonică conține un număr de 150 de psalmi. Culegerea actuală este rezultatul unei îndelungi activități literare și a mai multor sistematizări succesive de culegeri mai mici. Există diferențe de numerotare între textul masoretic ebraic și textul grec al LXX, din cauza faptului că uneori un psalm este împărțit în două sau doi psalmi sunt încorporați în unul singur. Numerotarea psalmilor de la 1 la 8 și de la 148 la 150 este identică. Drept regulă generală, psalmii de la 9 la 147 din textul ebraic sunt cu un număr înainte față de textul grec. În traducerea de față, se folosește numerotarea din textul ebraic, indicând între paranteze numărul din textul grec.
În textul ebraic, 48 de psalmi sunt anonimi, 73 îi sunt atribuiți lui Davíd, 12 lui Asàf, 11 fiilor lui Còre, doi lui Solomòn și câte unul lui Moise, Emàn, Etàn și, probabil, Iedutùn. Este posibil totuși ca în multe cazuri să fie vorba de pseudonimie.
În general, psalmii sunt introduși de „titlu”. Acesta indică, de cele mai multe ori, autorul, genul literar, circumstanța, instrumentul muzical de acompaniere, melodia, finalitatea sau sărbătoarea liturgică cea mai adaptată pentru psalmul respectiv. Dintre cei 150 de psalmi, 34 nu au titlu în textul ebraic masoretic, 19 în textul grec al LXX și 20 în traducerea latină, Vg.
Limba originală a psalmilor este ebraica. Poezia lor este reglată de legi care se referă la materialul sonor (aliterația, asonanța, rima, chiasmul, onomatopeea, paronomasia), la ritm, paralelism, sinonimie, repetiții, antiteze, figuri retorice. Un element stilistic frecvent în psalmi este paralelismul, fie sinonimic, fie antitetic, fie sintetic sau climactic (gradual). Ritmul este dictat de numărul de accente, și nu de cantitatea silabelor. Este folosit mult limbajul simbolic. Referitor la Dumnezeu, este folosit simbolismul teologic, antropoformic, somatic, psihologic, cosmic și militar. Referitor la om, simbolismul antropologic recurge cel mai des la regnul animal și la cel vegetal. Simbologia prezintă spațiul divizat, pe verticală, în cer, pământ și dedesubt (locuința morților, Șeòlul), iar pe orizontală, în pământ și mare.
Psaltirea actuală s-a format de-a lungul a mai bine de șapte secole într-un ambient religios privat și public, în sfera cultului. O mărturie cu privire la culegerea psalmilor este atestată în 2Cr 29,30, unde se spune că Ezechia (721-693 î.C.) le-a dat dispoziție leviților „să-l laude pe Domnul cu cuvintele lui Davíd și ale profetului Asàf”. Culegerea actuală trebuie să fi fost terminată deja înainte de traducerea greacă a LXX (sec. III-II î.C.), unde se află toți psalmii. În 1Cr 16,7-36 și 1Mac 7,17 sunt citate fragmente din unii psalmi, iar în 2Mac 2,13 se spune că Nehemía, „întemeind o bibliotecă, a adunat cele despre regi și despre profeți și ale lui Davíd”. Fiind folosiți încontinuu de-a lungul timpurilor, psalmii au suferit reelaborări, adaptări și actualizări, cele mai evidente fiind trecerile de la rugăciunea individuală la rugăciunea comunitară, cu intervenții de adaptare asupra textului originar.
Teologia.
Ar fi de preferat să se vorbească mai degrabă de experiența religioasă pe care psalmii o exprimă în modul cel mai variat, căci psalmiștii nu vorbesc despre Dumnezeu, ci i se adresează lui Dumnezeu în rugăciune. Întrucât în centrul religiei israelite se află Dumnezeu, tot interesul psalmiștilor este atras de el, de gloria lui, și numai în plan secundar remarcă nevoile lor proprii sau ale poporului.
Nu se găsesc în Psalmi întrebări despre existența lui Dumnezeu, pentru că în tot Orientul antic ateismul teoretic este, practic, necunoscut, dar existau chiar și în Israèl unele manifestări ale ateismului practic (Ps 53,2; cf. 10,4.11), iar întrebarea este aceasta: este mai puternic Yhwh decât divinitățile păgânilor? Credința psalmiștilor răspunde: Dumnezeu este „prezent activ” în lumea pe care el a creat-o (Ps 115,3; 135,6). Din înălțimea cerurilor, el se interesează de lumea oamenilor, de purtarea lor morală, de atitudinea lor religioasă ( Ps 14,2).
Un punct culminant al manifestării lui Dumnezeu față de om este dezvăluirea „numelui său” (Ex 3,13-15), adică a propriei sale persoane din care iese o putere care este apărare și mântuire pentru Israèl (Ps 54,3; 20,2.6.8). O prerogativă care stă la baza diferențierii totale a lui Yhwh față de celelalte divinități este „viața” care îi aparține lui Dumnezeu în mod propriu (Ps 42,3), pentru că nu a primit-o de la nimeni: el este „veșnic, dintotdeauna” și „pentru totdeauna” (Ps 90,2; 102,26-27) și tot el este izvorul vieții (Ps 36,10). Cu omniprezența temporală, eternitatea, se întâlnește omniprezența spațială, „în cer și pe pământ, în mări și în toate abisurile”, echivalentă în același timp cu atotștiința (Ps 139,1-3.5.7-8).
Un punct culminant al manifestării lui Dumnezeu față de om este dezvăluirea „numelui său” (Ex 3,13-15), adică a propriei sale persoane din care iese o putere care este apărare și mântuire pentru Israèl (Ps 54,3; 20,2.6.8).
O prerogativă care stă la baza diferențierii totale a lui Yhwh față de celelalte divinități este „viața” care îi aparține lui Dumnezeu în mod propriu (Ps 42,3), pentru că nu a primit-o de la nimeni: el este „veșnic, dintotdeauna” și „pentru totdeauna” (Ps 90,2; 102,26-27) și tot el este izvorul vieții (Ps 36,10). Cu omniprezența temporală, eternitatea, se întâlnește omniprezența spațială, „în cer și pe pământ, în mări și în toate abisurile”, echivalentă în același timp cu atotștiința ( Ps 139,1-3.5.7-8).
Cu deosebită insistență este celebrată în psalmi „sfințenia” lui Dumnezeu, atât în sens negativ, transcendența, separarea lui Dumnezeu de tot ceea ce nu este el, cât și în sens pozitiv, ca plinătate a puterii și a vieții. Aceasta provoacă în om o teamă sfântă (Ps 111,9), dar și o atracție irezistibilă față de cel care îi dă putere și orice bine (Ps 29,11). Apropiat de conceptul de sfințenie, este cel al „măreției și al gloriei lui Dumnezeu”, sinonime sau substitutive ale persoanei sale (Ps 113,4; 72,19).
Creator prin cuvânt și suflul său (Ps 33,6.9; 104), Dumnezeu se îngrijește de tot ce a creat (Ps 33,7-8), dar providența sa este îndreptată în chip special spre om și, mai ales, spre cei care se tem de Domnul (Ps 32,8; 33,18), față de care se dovedește refugiu în timp de încercare (Ps 37,39). Omul se simte în siguranță la umbra aripilor sale (Ps 17,8). Dumnezeu este pentru om scut de apărare, fortăreață, stâncă inaccesibilă și de nezdruncinat (Ps 18,2-3; 91,1), mai ales pentru cei sărmani, triști, pentru cei care se află în necaz, pentru cei umili și săraci (Ps 25,16; 35,10; 40,18; 68,6; 113,7; 147,6).
Mântuirea este prezentată, în general, ca o eliberare, individuală sau colectivă, dintr-o nenorocire, pericol, boală, catastrofă, dar acest aspect concret pământesc este treptat îmbogățit cu sensul mai spiritual al eliberării de păcat, cauza principală a răului, și de Cel Rău (Ps 79,9; 130,8).
Oamenii care îi răspund lui Dumnezeu în mod pozitiv sunt săracii, evidențiindu-se văduva, orfanul și străinul, drepții, oamenii pioși, sfinții, pe care Dumnezeu îi ia în grijă, îi protejează, îi apără (Ps 18,28; 22,25; 34,7 etc.). Cei care refuză darul divin, intră în opoziție cu Dumnezeu și se opun planului său sunt clasificați ca dușmani, adversari, nelegiuiți, făcători de rele.
În Psalmi, răul apare sub două aspecte, unul intern – și acesta este răul moral, vinovăția, păcatul – și unul extern – și acesta este răul fizic, boala, nenorocirea. Cele două aspecte sunt legate între ele și se condiționează. De aceea, rugăciunea pentru eliberarea de răul fizic este mereu amestecată cu mărturisirea propriilor păcate și apelul la milostivirea divină pentru iertare.
Întâlnirea omului cu Dumnezeu se realizează în patru arii ale experienței, semne ale prezenței Domnului: „natura”, care dă mărturie despre atotputernicia lui Dumnezeu și însoțește prezența sa în teofanii; „istoria”, care este epifania lui Dumnezeu în evenimente; „templul”, locul prezenței lui Dumnezeu; „Israel”, obiectul și vehiculul mântuirii divine. Există în psalmi și un alt tip de întâlnire cu Dumnezeu, experiența mistică, realizată prin meditarea legii, tăcerea înaintea lui Yhwh și iubirea lui Dumnezeu, manifestată, mai ales, prin bucuria pe care psalmiștii o simt și o proclamă în Domnul.
Structura. Cartea Psalmilor este împărțită, prin analogie cu Pentateùhul, în cinci părți, fiecare parte fiind marcată de o doxologie finală: I. Ps 1–41; II. Ps 42–72; III. Ps 73–89; IV. Ps 90–106; V. Ps 107–150. În interiorul celor cinci părți ale Psalmilor, care Còrespund sistematizării finale, sunt indicii ale unor colecții parțiale dintr-o epocă mai veche. Există grupări de psalmi care se deosebesc în funcție de preferința acordată numelui divin: Ps 3–41; 90–150 folosesc numele specific al Dumnezeului lui Israel, Yhwh (= „Domnul”), iar Ps 42–83 folosesc numele comun „ʾĕlōhîm” (= „Dumnezeu”). Se pot identifica și alte colecții mai mici: psaltirea fiilor lui Còre, Ps 42–49; culegerea elohistă a rugăciunilor lui Davíd, Ps 51–72; psaltirea lui Asàf, Ps 50; 73–83; psalmii regalității lui Yhwh, Ps 93–99; psalmii aleluiatici, Ps 104–106; 111–117; 135; 146–150; psalmii graduali sau ai treptelor, Ps 120–134 etc.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași