Dumnezeu și‑a adus aminte de Noe, de toate fiarele și de toate vitele care erau cu el în arcă; și Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ, iar apele s‑au domolit. Izvoarele adâncului și stăvilarele cerurilor au fost închise, iar ploaia din cer s‑a oprit. Apele s‑au tot retras de pe pământ și, după o sută cincizeci de zile, au scăzut, astfel încât, în luna a șaptea, în ziua a șaptesprezecea a lunii, arca s‑a oprit pe munții Ararat. Apele au tot scăzut până în luna a zecea. În luna a zecea, în ziua întâi a lunii, s‑au văzut vârfurile munților.
După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra arcei pe care o făcuse. A dat drumul corbului, care a tot ieșit și s‑a întors până când au secat apele de pe pământ. A dat drumul porumbelului, ca să vadă dacă se retrăseseră apele de pe fața pământului. Dar porumbelul n‑a găsit loc de odihnă pentru piciorul lui și s‑a întors la arcă, pentru că pe toată fața pământului erau ape. Noe a întins mâna, l‑a luat și l‑a adus în arcă. A mai așteptat alte șapte zile și iarăși a dat drumul porumbelului din arcă. Porumbelul s‑a întors la el pe înserate și, iată, avea în cioc o frunză de măslin ruptă de curând. Astfel a înțeles Noe că apele se retrăseseră de pe pământ. A mai așteptat alte șapte zile și a dat drumul porumbelului, iar acesta nu s‑a mai întors la el.
În al șase sute unulea an al vieții lui Noe, în luna întâi, în ziua întâi a lunii, apele se zvântaseră de pe pământ. Noe a dat la o parte acoperământul arcei, s‑a uitat și, iată, fața pământului se zvântase. În luna a doua, în a douăzeci și șaptea zi a lunii, pământul era uscat.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
