1 Împărați 2
2
Învățăturile date lui Solomon la moarte
1În acest timp, David simțea
Cum moartea i se-apropia.
Pe Solomon, el l-a chemat
La sine și-ndrumări, i-a dat:
2„Eu plec pe calea cea pe care
Întreaga lume-a merge are.
Tu întărește-te, mereu,
Și om te-arată, fiul meu!
3Păzește legea Domnului
Și umblă doar pe calea Lui.
Poruncile ce au fost date
Și-nvățăturile lăsate
De către-al nostru Dumnezeu,
Tu să le împlinești, mereu,
Așa precum ele-au fost spuse
Și-apoi, de Moise, au fost puse
În cartea legii lui, pe care,
Nouă ne-a dat-o, spre păstrare.
Dacă așa ai să trăiești,
În toate, ai să izbutești.
4Așa să faci, iar Dumnezeu
Să împlinească – fiul meu –
Cuvântul care mi-a fost dat,
Mie, atunci când m-a chemat.
Ia seama și pricepe bine,
Cuvintele cari, pentru mine,
Le-a spus al nostru Dumnezeu:
„Dacă feciorii tăi, mereu,
La calea lor au să vegheze
Și vor căta să Mă urmeze
În toate câte au să vie,
Umblând doar în credincioșie –
Cu toată inima fiind
Și din tot sufletul dorind –
Atunci, să fii încredințat
Că nicicând nu vei fi lăsat,
Fără urmași cari să domnească
Și-n Israel, să-mpărățească.”
5Tu știi ceea ce mi-a făcut
Fiul Țeruiei. Ai văzut
Cum că Ioab l-a doborât
Pe Abner și l-a omorât.
Ucis a fost fiul lui Ner,
Și-apoi și fiul lui Ieter –
Amasa – care a pierit
Fiind tot de Ioab lovit.
Astfel, sfârșiră cei doi cari
Peste oștire-au fost mai mari.
Când era pace în popor,
A fost vărsat sângele lor.
Pe-ncălțămintea din picioare –
Și-asemenea, pe cingătoare –
Ioab, atunci, sânge și-a pus.
6Lucrul acesta ți l-am spus,
Ca după-nțelepciunea ta,
Să știi, apoi, a te purta.
Tu ai să te-ngrijești, de el:
Vei face dar, în așa fel,
Încât nici perii lui albiți
Să nu pogoare, liniștiți,
În locuința morților.
Ai să răzbuni dar, moartea lor.
7Feciorilor lui Barzilai,
Bunăvoință să le dai,
Ca astfel să o ducă bine.
La masă să îi pui, cu tine,
Căci bunătate-au dovedit,
Pe vremea când eram fugit,
De Absalom – fratele tău –
Cari încerca să-mi facă rău.
8Șimei din Bahurim apoi –
Fiul lui Ghera – e la noi.
De neam, el este Beniamit.
Multe blesteme a rostit,
În contra mea, pe când fugeam
Și spre Mahanaim, mergeam.
Când am venit însă, apoi,
Către Israel, înapoi,
El, la Iordan, m-a-ntâmpinat
Și-atunci, pe Domnul, i-am jurat
Că nu voi scoate sabia,
Ca să îl nimicesc, cu ea.
9Tu, înțelept, te-ai dovedit.
De-aceea dar, nepedepsit,
Să nu îl lași, în nici un fel.
Vei ști cum să te porți cu el,
Ca perii lui albiți să fie
Însângerați, în veșnicie,
În clipa-n care puși fi-vor,
În locuința morților.”
10Când vorbele și le-a sfârșit,
David – ușor – a adormit.
Într-un mormânt l-au așezat,
Lângă ai săi părinți, culcat,
Chiar în cetatea-n cari domnise
Și peste care stăpânise.
11Anii în care-a-mpărățit,
La patruzeci, s-au socotit.
Întâi, el – la Hebron – a stat
Și șapte ani fost-a-mpărat.
În urmă, după anii-acei,
Au mai venit treizeci și trei
Când la Ierusalim aflat,
David a fost, ca împărat.
12Când pe-al său scaun de domnie
Ajunse Solomon să fie,
Împărăția s-a-ntărit
În vremea-n care a domnit.
Solomon omoară pe Adonia
13Adonia – acel pe care
Haghita, drept fecior, îl are –
La mama împăratului
S-a dus, să-și spună păsul lui.
Bat-Șeba-n față i-a ieșit
Și-n felu-acesta, i-a vorbit:
„Spune-mi de grabă, ce dorești?
Cu gânduri pașnice, sosești?”
El a răspuns: „Cu gânduri bune,
14Căci iată, am o vorbă-ați spune.”
Bat-Șeba-atunci l-a îndemnat:
„Spune, căci fi-vei ascultat!”
15Adonia a zis: „Se știe
Precum că astă-mpărăție
Ar fi putut să fie-a mea.
Tot Israelul mă privea,
Căci fiecare a crezut
Că împărat voi fi făcut.
Cu toate-acestea, Dumnezeu
A dat-o-n mâini, fratelui meu.
16Nu îți întoarce fața ta,
‘Nainte de-a mă asculta!
Un lucru, să îți cer, aș vrea.”
„Vorbește!” – spuse-atuncea ea.
17El zise: „Du-te la palat –
La Solomon – la împărat;
Încredințat sunt foarte bine,
Că el te-ascultă. Pentru mine,
Cere ce Abișag să-mi fie
Dată, acuma, de soție.
Încearcă dar și stăruiește:
Poate-mpăratul se-nvoiește.”
18Bat-Șeba îi răspunse: „Bine!
Am să vorbesc eu, pentru tine.”
19La Solomon, apoi, s-a dus,
Făcând așa precum a spus.
Când a ajuns la împărat,
Acesta i s-a închinat
Și-a poruncit adus să fie –
Lângă-al său scaun de domnie –
Alt scaun, pentru mama lui.
La dreapta împăratului,
Bat-Șeba-apoi s-a așezat
20Și-n urmă, ea a cuvântat:
„Vreau să te rog, să iei aminte,
Căci am o mică rugăminte!
Ascult-o dar, pe mama ta!”
„Vorbește! Te voi asculta” –
Răspunse el – „căci cu plăcere,
Îți dau – de pot – tot ce-mi vei cere.”
21Ea zise: „Abișag – cea care
E Sunamită, din născare –
Vreau, lui Adonia, să-i fie
Dată pentru a-i fi soție.
El este frate’ tău, deci iată,
Poți porunci să-i fie dată.”
22„De ce o ceri numai pe ea,
Acum, pentru Adonia?” –
Îi spuse Solomon. „Nu vrei
Și-mpărăția să mi-o iei
Pentru Adonia, drept dar,
Pentru Ioab și-Abiatar?”
23Apoi, pe Domnul, a jurat
Și-n acest fel a cuvântat:
„Față de mine, Dumnezeu,
Cu toată-asprimea Lui, mereu,
Vreau să se poarte, negreșit,
Dacă va fi nepedepsit
Adonia, pentru ce-a spus.
Cuvintele pe cari te-a pus
Să-mi ceri a i le asculta,
Află că viața-l vor costa!
24Viu este Domnul Dumnezeu –
Care m-a întărit mereu,
Acela care m-a adus
Și care împărat m-a pus,
Cel care-o casă mi-a zidit,
Așa cum a făgăduit –
Că astăzi chiar, Adonia
Pieri-va, din porunca mea!”
25Când a sfârșit de cuvântat,
El, pe Benaia, l-a chemat.
La al său frate l-a trimis
Și-a poruncit a fi ucis.
Benaia-a mers și l-a lovit
Pe-Adonia, care-a murit.
Abiatar scos din slujbă
26Abiatar a fost chemat,
Apoi, în față la-mpărat,
Iar Solomon, astfel, i-a zis:
„Ești vrednic de a fi ucis,
Iar eu cu moartea-ți sunt dator!
Dar totuși, azi, nu te omor,
Căci tu, chivotul, l-ai purtat,
Când tatăl meu era-mpărat
Și împreună-ați împărțit
Toate câte le-a suferit.
De-aceea, am găsit cu cale,
Să te trimit la ale tale
Pământuri, de la Anatot.
Aceasta este tot ce pot
Să fac, acuma, pentru tine!
Te depărtează dar, de mine!”
27Abiatar nu a mai stat,
Ci a ieșit de la-mpărat
Și a pornit spre Anatot.
De-atunci, din slujba de preot,
El a fost scos, căci s-a-mplinit
Cuvântul care-a fost rostit
Asupra casei cea pe care
Eli, în Israel, o are.
Acest cuvânt al Domnului,
Rostit asupra casei lui,
La Silo-a fost, în vremea-n care
Eli fusese preot mare;
Iar Solomon a împlinit
Ceea ce Domnul a vestit.
Omorârea lui Ioab
28Vestea aceasta, de îndată,
De către toți a fost aflată,
Căci iute, zvonul s-a lățit,
Încât Ioab a auzit
Tot ceea ce s-a întâmplat.
Atuncea, el a alergat
Până la cortul Domnului.
La coarnele altarului,
În mare grabă el s-a dus;
Pe ele, mâinile și-a pus
Și a stat astfel, încleștat.
El se simțise vinovat,
Că fost-a cu Adonia
Și-altă scăpare nu avea,
Cu toate că el, niciodat’,
Pe Absalom, nu l-a urmat.
29Cei care l-au văzut s-au dus
La împăratul și i-au spus,
Cum că, la cortul Domnului –
La coarnele altarului –
Este Ioab, adăpostit.
Când Solomon a auzit
Lucrul acesta, l-a chemat
La sine pe Benaia-ndat’
Și-a zis: „Acuma, să pornești
Și pe Ioab să îl lovești!”
30Benaia, la porunca lui,
S-a dus la cortul Domnului
Și la Ioab el a strigat:
„Trimis am fost, de împărat,
Să îți aduc porunca lui!
A spus: „Din cortul Domnului,
Să ieși afară, negreșit!”
Însă Ioab a glăsuit:
„Nu am să ies, căci vreau să mor
Aici, în fața tuturor!”
Benaia, la-mpărat, s-a dus
Și vorba lui Ioab i-a spus.
31Atuncea, Solomon a zis:
„Ioab va trebui ucis!
La cort, te-ntoarce așadar,
Și-omoară-l chiar lângă altar!
Apoi, îngroapă-l, negreșit.
Să faci precum ți-am poruncit,
Căci în acest fel, ai să iei,
De peste mine și ai mei –
Adică de pe casa care,
David, al meu părinte-o are –
Tot sângele vărsat de cei
Ce-au fost uciși fără temei.
32Domnul, atunci când o să vadă,
Va face, sângele să cadă,
Peste Ioab în acest fel,
Pentru că el a fost acel
Care cu sabia-a lovit,
Pe doi bărbați ce s-au vădit
Și drepți și mult mai buni să fie
Decât e el, fără să știe –
Nimica – David, al meu tată.
El l-a ucis – cum știi – odată,
Pe Abner – al lui Ner fecior –
Conducătorul oștilor
Lui Israel. De-asemenea,
El l-a ucis cu sabia,
Și pe Amasa – pe cel care
Oastea lui Iuda-n frunte-l are.
Ieter fusese al său tată.
33Sângele lor – și totodată
Și-al lui Ioab – asupra lui
Să cadă-n veacul veacului,
Și peste toți acei pe care,
Urmași în casa lui îi are.
Dar David izbăvit să fie,
Iar al său scaun de domnie
Să aibă pace, tot mereu,
De la al nostru Dumnezeu.”
34Benaia merse înapoi,
La cort și pe Ioab, apoi,
Cu sabia el l-a ucis,
Așa cum Solomon a zis.
Ioab, apoi, a fost luat
Și-n a lui casă îngropat,
Care, așa precum se știe,
Era-nălțată în pustie.
35În locul lui Ioab, numit
A fost Benaia, negreșit,
Drept marele conducător
Aflat în fruntea oștilor.
Omorârea lui Șimei
36Șimei a fost, apoi, chemat,
Să vină-n față la-mpărat,
Iar Solomon a glăsuit:
„Iată, cu cale am găsit
Ca în Ierusalim să ai
O casă unde-apoi să stai.
De-aceea-ți zic: să-ți construiești
O casă-n cari să locuiești.
Când ai să o sfârșești, din ea,
Să pleci apoi, nu vei putea.
37De-aceea, înțelege bine,
Că rău are a fi de tine,
Dacă din ea, tu ai să pleci!
Peste Chedron când ai să treci,
Morții îi vei ajunge pradă.
Sângele tău are să cadă
Atuncea, numai peste tine!”
38Șimei a zis îndată: „Bine!
O casă am să-mi construiesc,
În care am să locuiesc,
Așa precum ai poruncit.”
Astfel, Șimei a locuit,
Mai multă vreme, în cetate,
Fiind la adăpost de toate.
39După trei ani, s-a pomenit
Că slujitorii i-au fugit
La împăratul cel din Gat,
Care, Achiș, era chemat.
Achiș a fost acela care,
Pe Maca, drept părinte-l are.
Cei care i-au văzut s-au dus,
În grabă, la Șimei, și-au spus:
„Slugile tale au plecat,
La împăratul cel din Gat.”
40El, șaua, pe măgar, a pus
Și, la Achiș – la Gat – s-a dus.
Pe slujitori, el i-a luat
Și-apoi, acasă, s-a-nturnat.
41Îndată, cei ce l-au văzut
Au mers, iar ceea ce-a făcut,
Lui Solomon, i-au povestit.
Când împăratu-a auzit
Cum că Șimei a fost plecat,
De la Ierusalim, în Gat,
42Degrabă l-a chemat la el
Și i-a vorbit, în acest fel:
„Nu mi-ai jurat pe Dumnezeu,
Că ai să mă asculți mereu?
Nu ți-am spus, oare, hotărât,
Precum că fi-vei omorât
Dacă, de-acasă, ai să pleci
Și de Chedron de ai să treci?
Atuncea când ai fost la mine,
Nu mi-ai răspuns tu, oare: „Bine!
Am înțeles tot ce mi-ai zis,
Iar dacă plec, să fiu ucis”?
43Acum, de ce n-ai ascultat
Poruncile ce ți le-am dat,
Cum te-ai legat cu jurământ,
În fața Domnului Cel Sfânt?
44Îți este bine cunoscut
Răul pe care l-ai făcut
Tatălui meu! Dar a sosit
Vremea în care, negreșit,
Va face Domnul ca ăst rău
Să cadă peste capul tău,
45În timp ce binecuvântat
Am să fiu eu, neîncetat,
Iar scaunul cel de domnie
Al tatălui meu, pe vecie,
Are să fie întărit.”
46Și Solomon a poruncit:
„Ucideți, pe Șimei, îndată!”
Benaia – cel al cărui tată
E Iehoiada – a venit,
Porunca, de i-a împlinit.
Astfel, întreaga-mpărăție
Ajunse tare ca să fie
În mâinile-mpăratului,
Prin bunătatea Domnului.
Selectat acum:
1 Împărați 2: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca