Cu Faraonul cel pe care
Egiptu-n fruntea sa îl are,
Se încuscrise Solomon.
Din fiicele lui Faraon,
El, o soție, și-a luat
Și cu aceasta-apoi, a stat,
Chiar în cetatea cea pe care,
David, al său părinte-o are.
Acolo, ei au locuit,
Până când el a reușit
Să își ridice casa lui,
Precum și casa Domnului
Și întreg zidul cel pe care,
În jur, Ierusalimu-l are.
Jertfele care se dădeau,
Pe înălțimi se aduceau,
Căci încă n-a fost început,
O casă, să se fi făcut,
Drept un lăcaș al Domnului
Spre-a-Și pune-n el, Numele Lui.
Dar Solomon se dovedea
Cum că, pe Domnul, Îl iubea,
Iar obiceiurile-avute
De tatăl său, au fost ținute.
Atâta doar, că el mergea
Pe înălțimi, jertfe să dea
Și chiar tămâie a adus.
Odată, Solomon s-a dus
La Gabaon, unde-i aflată
O înălțime însemnată,
Ca să aducă jertfe-n dar.
Astfel, adus-a pe altar,
Jertfe, drept ardere de tot,
Cari la o mie se socot.
La Gabaon, Domnu-a venit
Și într-un vis, El i-a vorbit:
„Cere-Mi, acum, tot ce dorești,
Căci negreșit, ai să primești.”
Solomon zise: „Ne-ncetat,
Bunăvoință-ai arătat
Față de David – tatăl meu –
Căci el, în fața Ta, mereu,
Credincioșie a vădit
Și inima și-a curățit.
Un fiu, în urmă, Tu i-ai dat
Și-n locul său l-ai așezat,
Pe al lui scaun de domnie,
Așa precum, astăzi, se știe.
Doamne, acum – pe robul Tău –
L-ai așezat în locul său.
Eu sunt un tânăr – ai văzut –
Neîncercat, nepriceput.
M-ai așezat, astfel, mai mare,
Peste poporul Tău, cel care
E-atât de mult, încât nu poate
Nimeni, acum, a-l mai socoate.
Un lucru numai, îmi doresc:
Ajută-mă să dobândesc
O inimă mai pricepută,
Prin care poate fi făcută
O judecată, în popor,
În pricinile tuturor.
O inimă, vrea robul Tău,
Ca astfel, binele, de rău,
Să poată să-l deosebească
Și-al Tău popor, să-l cârmuiască!”
Această cerere, făcută
De Solomon, a fost plăcută
În fața Domnului, iar El
A glăsuit în acest fel:
„O inimă, tu Mi-ai cerut,
Dar iată, pentru că n-ai vrut
Nici viață lungă și nici bani,
Nici moarte pentru-ai tăi dușmani,
Voi face după cum dorești:
Pricepere ai să primești,
Așa cum nimeni n-a avut
‘Nainte de-a te fi născut
Și cum, asemeni, nimenea –
Vreodată – nu va mai avea.
Mai mult: iată, am să-ți dau ție,
Salvă și multă bogăție,
Iar ca și tine, nimenea –
Cât vei trăi – nu va avea.
De umbli-n calea Mea, mereu,
Și de păzești cuvântul Meu –
Poruncile care le-am dat
Și legile ce l-am lăsat –
Cum a făcut și tatăl tău,
Ferit vei fi, de orice rău,
Iar zilele ți le lungesc
Și viață multă-ți dăruiesc.”
Când Solomon s-a deșteptat,
Uimit de ceea ce-a visat,
Către Ierusalim s-a dus
Și-arderi de tot el a adus –
Drept jertfe ce aveau menire
De daruri pentru mulțumire –
Lângă chivotul Domnului.
Apoi, pentru slujbașii lui,
Un mare-ospăț a pregătit
Unde, pe toți, el i-a poftit.
La Solomon – la judecată –
Două femei s-au dus, odată.
Curve, acestea se vădeau
Și o pricină grea, aveau.
Una din ele-a glăsuit:
„Noi împreună-am locuit
Și amândouă am născut.
Întâi, un fiu, eu am avut,
Iar la trei zile-apoi, și ea
A zămislit, de-asemenea,
Tot un fecior. Cum am vorbit,
Noi împreună-m locuit.
Nici un străin n-a fost apoi,
Care să stea, atunci, cu noi.
Dar iată ce s-a întâmplat:
În zori, pe când n-am deșteptat,
Pline de groază am văzut
Necazul ce s-a petrecut,
Căci al ei fiu, mort, se vădea.
În timpul nopții, cred că ea,
Peste copil, s-a răsucit –
În somn – iar pruncul a murit.
Ea s-a trezit și a văzut
Ce grozăvie a făcut.
Cam jumătate se vădea
Noaptea, când se trezise ea.
Ușor, atuncea, mi-a luat
Pruncul, care era culcat
La al meu sân. Apoi l-a dus,
La ea, în pat, și mi l-a pus
Pe fiul ei, alăturea.
În urmă, s-a culcat și ea.
După ce ziuă s-a făcut,
Să-mi alăptez fiul, am vrut,
Și-abia atunci m-am dumirit
Precum că pruncul a murit.
Când mai atentă m-am uitat
La el, uimită am aflat
Că nu-i acela fiul meu,
Pe care îl născusem eu.”
Femeia care se găsea,
Atunci, alăturea de ea,
În gura mare a strigat:
„Nu! Nu! Nu e adevărat!
Acela care a murit
Al tău fiu este, negreșit!
Iar cel care e viu, știu eu,
Precum că este fiul meu!”
Prima femeie-a glăsuit:
„Ba nicidecum! Cel ce-a murit
E fiul tău! Al meu e viu,
Iar acest lucru, bine-l știu!”
În felu-acesta, au strigat
Ele, în față la-mpărat.
Atuncea, Solomon le-a spus:
„Văd că o pricină-ați adus
În fața mea și nu găsiți
Decât să vă-nvinovățiți
Una pe alta, ne-ncetat,
De când la mine ați intrat.
Tu zici că mort e al ei fiu,
Dar ea îmi spune că e viu
Și că al tău, mort, se vădește,
În timp ce fiul ei trăiește.
Gata! Sfârșiți! E rândul meu!
Vreau s-ascultați ce-am de spus eu!
Dați-mi o sabie și-apoi,
Avem a ne-nțelege noi!”
Slujbașii săi, grabnic, s-au dus
Și-o sabie, ei i-au adus.
„Pe prunc, îndată, să-l luați
Și-n jumătate să-l tăiați!” –
Mai zise Solomon. „Apoi,
La fiecare dintre voi,
Am să îi dau o jumătate,
Ca astfel să vă fac dreptate!” –
Le-a mai zis el, femeilor,
Privindu-le dojenitor.
Atuncea, mama pruncului
Îi zise, împăratului:
„Nu îl ucide! Milă ai!
Ci mai degrabă să îl dai
Ăstei femei! Al ei să fie
Și să-i aducă bucurie!”
Ea a vorbit în acest fel,
Căci a simțit cum, pentru el,
Inima-n piept i se rupea
Și mort să-l vadă, nu putea.
Cealaltă, însă, a strigat:
„Nu! Nu! El trebuie tăiat!
Pentru că astfel doar – zic eu –
Nu-i nici al ei și nici al meu!”
„Pe pruncul viu, să îl luați” –
Zise-mpăratul – „și să-l dați
La cea dintâi dintre femei,
Pentru că este fiul ei!”
Israeliții au aflat,
De felu-n care-a judecat,
Atuncea, Solomon. Astfel,
Cu toții s-au temut de el,
Căci au văzut că Domnul pune
În el, a Lui înțelepciune
Care, mereu, îl însoțește
Și-n judecăți îl sfătuiește.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
