Geneza 19
19
Cei doi îngeri la Sodoma
1Când înserarea s-a lăsat,
Cei doi îngeri care-au plecat
Înspre Sodoma, au sosit
La poarta ei. L-au întâlnit
Pe Lot, care i-a-ntâmpinat.
Pân’ la pământ li s-a-nchinat
2Și-a zis apoi, privind la ei:
„Veniți la mine, domnii mei,
Să înnoptați în casa mea!
Am apă, veți mânca, veți bea.
După ce vă veți odihni –
Mâine – la drum, iar veți porni.”
„Nu vom intra în casa ta,
Ci-n uliță vom înnopta” –
3Au zis, dar Lot a insistat,
Până când i-a înduplecat.
O cină, el le-a pregătit
Și azimi calde, le-a servit.
4Cei doi, încă, nu se culcară,
Când vuiet se-auzi afară.
Bărbații, toți, ca niște câni –
Și tinerii și cei bătrâni –
S-au adunat de peste tot,
Înconjurând casa lui Lot.
5Pe Lot, îndată, l-au chemat:
„Unde-s cei doi?!” – l-au întrebat.
„Scoate-i afară – s-au nu vrei?! –
Ca Să ne-mpreunăm cu ei!”
6Lot a ieșit și-a încuiat
Ușa. Apoi, a cuvântat:
7„Așa ceva, e peste poate!
Nu faceți astă răutate!
8Iată, vă dau fetele mele,
Să faceți ce voiți cu ele,
Căci amândouă sunt virgine.
Însă pe-acei care, la mine,
Să înnopteze-s așezați,
Vă rog, în pace, să-i lăsați!”
9Ei au strigat: „Pleacă din drum!
Tu ești străin, și vii acum
Judecător?! Ne dăscălești?!
Ei bine, ai să pătimești
Mai mult decât bărbați-acei!
Scoate-i afară și pe ei!”
Degeaba Lot s-a-mpotrivit,
Pentru că gloata l-a-mbrâncit;
De ușă, s-a apropiat,
S-o spargă, neîntârziat.
10Îngerii mâinile-au întins,
Spre Lot, și-n grabă, l-au cuprins;
Apoi, în casă, l-au vârât
Și-n urmă-i, ușa-au zăvorât.
11Întreaga gloată ce era
Afară și-a vrut a intra
În casă, fost-a pedepsită
Și cu orbire-a fost lovită.
Nimicirea Sodomei și Gomorei
12Bărbați-acei i-au spus lui Lot:
„Pe cine ai? Să îți iei tot –
Pe gineri, fiice și pe fii.
Fugi de-i adună și să vii,
Cu ei, degrabă! Să fugiți
Și viața să vi-o izbăviți,
13Căci locul fi-va nimicit!
În ăst ținut, noi am venit,
Căci plângerea-n potriva lui
Ajuns-a-n fața Domnului;
Atuncea, El ne-a-nsărcinat
Să-l pedepsim, pentru păcat!”
14Aflând, Lot n-a mai zăbovit –
Cu ginerii lui a vorbit,
Zicându-le: „Sculați-vă!
Fugiți iute! Salvați-vă!
Cetatea fi-va nimicită!
Pedeapsa i-a fost stabilită,
De Domnul, pentru ce-a făcut!”
Dar ei au râs – nu l-au crezut.
15Când zorii zilei s-au ivit,
De Lot, îngeri-au stăruit:
„Să-ți iei fetele și nevasta,
Să părăsiți cetatea asta,
Să nu ajungeți la pieire,
Pentru a ei nelegiuire!”
16Dar Lot, încă, mai zăbovea,
Iar timpul, ne-ncetat, curgea.
Atunci, îngerii i-au luat,
Pe toți, de mâini și au plecat
Să-i scoată, din cetate-afară,
Și înapoi veniră iară.
Astfel, Domnul l-a izbăvit
17Pe Lot. Cei doi l-au sfătuit:
„Pleacă! ‘Napoi să nu privești
Și nu cumva să te oprești,
Pe drum, în locuri din Câmpie.
Altfel, urgia ce-o să vie
Te va ajunge, negreșit –
Numai la munte ești ferit.”
18Lot a răspuns: „Doamne, nu pot
Să fug la munte! Eu socot –
19De trecere am căpătat,
Căci milă, Tu mi-ai arătat –
Prăpădul să nu mă ajungă,
Căci pân’ la munte-i cale lungă,
20Să fug, vreau, în cetatea ‘ceea,
Cu fetele și cu femeia.
Cetatea-i mică… de-aș putea
Să îmi salvez viața în ea…”
21Domnul a zis: „Iată că-ți fac
Și-acest hatâr, să-ți fiu pe plac.
22Fugi în cetate! Nu mai sta!
Până ajungi, voi aștepta!”
De-atunci se cheamă, așadar,
Cetatea „Mică” – sau „Țoar”.
23Soarele tocmai răsărea,
Când, la Țoar, Lot ajungea.
24Deci Lot fiind adăpostit,
Din cer, potop s-a prăvălit –
Ploaie de foc și de pucioasă –
Lovind cetatea păcătoasă,
Căci, în sfârșit, sosise ora,
Pentru Sodoma și Gomora.
25Dezastrul a fost colosal:
A spulberat, sub al său val,
Cetățile de pe Câmpie,
Copaci și-orice ființă vie.
26Nevasta lui Lot a privit
În urmă, și-a încremenit –
În stâlp de sare s-a-ntrupat.
27Avram, în zori, când s-a sculat,
S-a dus colo unde-a vorbit
Cu Domnul, când a mijlocit.
28Privind înspre cetăți, în zare –
Înspre Câmpia ‘ceea mare –
Văzu fum, foc mistuitor –
Asemeni celui de cuptor –
Cum se ridică din pământ,
Împrăștiindu-se în vânt.
29Când Dumnezeu a nimicit
Cetățile, și-a amintit
Căci cu Avram de vorbă-a stat,
Și astfel, Lot a fost salvat.
Păcatul fetelor lui Lot
30Lot, la Țoar, n-a zăbovit –
Cu fetele, s-a stabilit
La munte, într-o peșteră.
31Aici, fetele-și ziseră:
„Bătrân este al nostru tată.
Pe-aici, nu-i nici un bărbat, iată!
32Haidem, cu vin, să-l îmbătăm
Pe tata, și să ne culcăm
Cu el. Așa de procedăm,
Sămânța o să ne-o păstrăm.”
33Deci, pe bătrân l-au îmbătat,
Iar cea mai mare s-a culcat
Cu tatăl lor. El n-a știut
Nimic, din ce s-a petrecut.
34A doua zi, cea mare spuse
Mezinei – tot – precum făcuse:
„Iată, eu m-am culcat cu tata.
Să-i dăm iar vin! Tu să fii gata,
La noapte! Intri ușurel
Și-ai să te culci și tu, cu el.
Nu sta pe gânduri! De ce taci?
Așa va trebui să faci!”
35Pe Lot, din nou, l-au amețit
Cu vin, încât nu a simțit
Când cea mai mică s-a culcat
Cu el, și nici când a plecat.
36Așa s-au pomenit, cu toate,
De tatăl lor, însărcinate.
37Un fiu, cea mare a născut –
Moab, drept nume, a avut.
Din el ieșit-a un popor:
Acel al Moabiților.
38Cea mică a născut și ea,
Un fiu. Ben-Ami se numea.
El este tatăl tuturor,
Din spița Amoniților.
Selectat acum:
Geneza 19: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca