Isaia 17
17
Împotriva Damascului
1Aceasta e o prorocie,
Pentru un timp ce va să vie
Peste Damasc, căci se arată
Că împotrivă-i e-ndreptată.
„Iată, curând, Damascul – care
Acum, e o cetate mare,
Cu mândre case înălțate –
N-o să mai fie o cetate.
În vremea care o să vină,
Se va preface în ruină,
Căci totul fi-va dărâmat.
2Cetățile ce s-au aflat
În Aroer, sunt părăsite,
Iar turmele – nestingherite –
Acolo au să pășuneze
Și-n pace au să înnopteze.
3Cu cetățuia cea pe care
Neamul lui Efraim o are,
Iată, acum s-a isprăvit
Și – de asemeni – s-a sfârșit
Cu a Damascului domnie
Și cu a lui împărăție.
Dar cei care vor rămânea –
Care vor fi din Siria –
Fi-vor ca slava cea pe care
Neamul lui Israel o are” –
Spusese Domnul oștilor.
4„Iată – spre știrea tuturor –
În acea zi, slava pe care
Casa lui Iacov doar o are
Ajunge-va a fi slăbită.
Grăsimea lui va fi pierită.
5Atuncea, se va fi-ntâmplat
Precum e și la secerat,
Când intră un secerător,
Să taie grâu, pe-al său ogor.
Da, chiar așa are să fie –
În vremea care o să vie –
În valea Refaimului:
Ca și la strânsul grâului.
6Puține spice vor putea,
Atuncea, a mai rămânea,
La fel precum s-a întâmplat
Când e măslinul scuturat:
Pe vârf, doar două-trei măsline,
Iar în frunziș se vor mai ține
Vreo patru-cinci” – a zis Acel
Cari Domn îi e, lui Israel.
7Vedea-vor ochii omului –
Atunci – pe Făcătorul lui.
Omul se-ntoarce către Cel
Cari Sfânt îi e, lui Israel.
8Nu va privi către altare,
Căci sunt a mâinii lui lucrare.
Nu va privi la ce-a știut
Degetul lui să fi făcut.
Nu va privi la cei pe care,
Drept idoli, Astarteea-i are
Și nici la stâlpii ridicați,
Cari soarelui sunt închinați.
9Cetățile cele-ntărite –
Atuncea – fi-vor risipite,
Asemenea ruinelor
Aflate-n vârful munților
Sau prin păduri, pentru că – iată –
Va fi precum a fost odată,
Când oamenii le-au părăsit
Înspăimântați și au fugit
Din fața fiilor pe care
Neamul lui Israel îi are.
Când acea vreme o să vie,
Totul va fi ca o pustie!
10De Cel care este, mereu,
Al mântuirii Dumnezeu,
Tu ai uitat și n-ai voit –
Nicicând – să îți fi amintit
De Stânca ta, nespus de tare,
Cari îți era loc de scăpare.
Tocmai de-aceea, ți-ai sădit
Răsaduri care ți-au priit
Și care ție îți plăceau.
Butuci care străini erau,
Tu i-ai adus și i-ai sădit.
11Cu gard, ți i-ai împrejmuit
Și încurând tu i-ai văzut
Precum că flori ei au făcut.
Însă culesul rodului
Fugit-a, iar în locul lui,
Durerea fără leac se-arată
Căci veselia-i alungată.
12Vuiet se-aude-n largul zării
Asemeni urletului mării!
E vuietul popoarelor.
E zarvă a neamurilor,
Care mugesc, înfuriate,
Ca apele învolburate.
13Iată, sunt multe neamuri cari
Mugesc ca niște ape mari…
Când sunt de Dumnezeu mustrate,
Departe fug, înspăimântate.
Luate zgomotele sânt,
Cum de suflarea unui vânt
E pleava de pe munți purtată,
Sau cum țărâna-i spulberată
De un vârtej de vânt stârnit.
14Până pe seară – negreșit –
Cade-un prăpăd neașteptat
Și totul fi-va măturat
Până în zori. Așa pățesc
Acei care ne jefuiesc,
Căci astă soartă îl pândește
Pe cel care ne asuprește.
Selectat acum:
Isaia 17: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca