Isaia 47
47
1„Pogoară-te – degrabă – până
Ai să ajungi jos, în țărână,
Fiică a Babilonului
Și doar lutul pământului
Drept așternut – de-acum – să-ți fie,
Să nu ai scaun de domnie,
Fecioară a Haldeilor;
Pentru că-n fața tuturor,
Nu vei mai fi bine văzută,
Drept subțirică și plăcută.
2Ia pietrele de moară, fată,
Și macină făina-ndată.
Iute, marama să ți-o scoți
Și saltă-ți poalele, să poți,
Picioarele, să-ți dezvelești
Ca peste râuri să pășești!
3Ajunge-vei descoperită,
Iar goliciunea-ți dezvelită
Are să-ți fie-atunci și ea.
Rușinea ți se va vedea.
În răzbunarea Mea cea mare,
Nimeni nu va avea cruțare.”
4„Al nostru Răscumpărător
Se cheamă Domnul oștilor.
Apoi, Sfântul lui Israel
Mai e numit, în lume, El.”
5„Așează-te-ntr-un colțișor
Și taci, fiica Haldeilor!
Împărăteasă, tu să știi,
Precum că nu ai să mai fii.
Împărăteasa tuturor –
Adică a-mpăraților –
Nu-ți va mai spune nimenea.
6Eram furios. Mânia Mea –
Ce se vădea nemăsurată –
Spre-al Meu popor era-ndreptată.
Mi-am pângărit, cu bună știre,
A Mea întreagă moștenire,
Pentru că am găsit cu cale,
Pradă să-l las, mâinilor tale.
Însă, după cum am văzut,
Tu nici o milă n-ai avut
Față de-acel popor al Meu
Și-ai pus asupră-i un jug greu.
Îi era greu tânărului
Și-asemenea bătrânului.
7Ai zis: „Mereu voi avea casă
Și-n veci voi fi împărăteasă.
Nu te-ai gândit, nici n-ai visat,
Că totul se sfârșește-odat’.
8Ascultă dar, tu ce-a-nvățată,
Plăcerilor a fi dedată,
Cea care, fără griji, ședeai
Și-n a ta inimă ziceai:
„Doar eu, nicicând, prea bine știu
Că văduvă nu am să fiu,
Iar de copii, nici o clipită,
Eu nu am ca să fiu lipsită!”
9Aceste două lucruri, iată,
Ți se vor întâmpla deodată:
Și văduvă tu ai să fii,
Dar și lipsită de copii.
Cu toate te vei pomeni
Că într-o zi îți vor veni.
Ele-au să te lovească tare,
Cu o putere foarte mare,
În ciuda descântecelor
Și a vrăjitoriilor
Pe care le vei fi făcut.
10În răutăți te-ai încrezut
Și ai zis, mândră: „Nimenea,
Nicicând, nu poate-a mă vedea!”
Înțelepciunea ce-o vădeai
Și cu știința ce-o aveai
Te-au amăgit, încât – mereu –
Ai zis: „Doar eu și numai eu!”
11Tocmai de-aceea, peste tine –
Acum – nenorocirea vine,
Fără ca tu să poți vedea
Zorile sale. Va cădea
Urgia, când nici nu gândești,
Și n-ai să poți să o oprești.
Prăpădu-apoi te va călca
Și n-ai să poți a-l împăca.
12Poți, cu descântece, să vii,
Precum și cu vrăjitorii
De care tu te-ai ocupat
Din tinerețe, ne-ncetat,
Și poate ai să izbutești
Ca vreun folos să dobândești.
13Te-ai obosit tot întrebând
Și ajutoare așteptând.
Să vină și să-ți țină parte
Cei cari știu cerul a-l împarte,
Cei care stelele pândesc,
Aceia care îți vestesc –
Citind numai după luni noi –
Ce ți se va-ntâmpla apoi!
14Sunt ca miriștea, ca și locul
Pe care îl cuprinde focul.
Căci nu sunt ca niște cărbuni,
Pe lângă care să te-aduni
Atunci când vrei să poposești
Cătând un loc, să te-ncălzești.
15Așa va fi soarta pe care,
Va-mpărtăși-o fiecare
Dintre acei la cari mergeai
Când întrebări tu le puneai.
La fel va fi și cu acei
Cu cari făceai negoț, căci ei
Se risipesc precum un nor,
Și n-au să-ți vină-n ajutor.”
Selectat acum:
Isaia 47: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca