Judecătorii 3
3
Slujirea israeliților la Idoli
1Iată ce neamuri a lăsat
Domnul, pentru a fi-ncercat
Poporul care nu știuse
Ce lupte grele au fost duse
Atuncea când s-a cucerit
2Canaanul. Domnul a voit
Ca vârstele de oameni care
S-au ridicat fără-ncetare
În Israel, să știe-apoi,
Ceea ce-nseamnă un război.
3Iată ce neamuri se găseau
În țară: Filisteni erau,
Apoi Heviți și Canaaniți,
Și mai erau și Sidoniți.
Neamul de Filisteni avuse
Cinci domnitori care-l conduse.
Heviții toți au locuit
În muntele, Liban, numit.
Hotarul lor se întindea
Din Bal-Harmon și ajungea
Pân’ la intrarea locului
Cari este al Hamatului.
4De-aceste neamuri, S-a slujit
Domnul atunci, căci a voit
Ca să îl pună la-ncercare,
Pe Israel, fără-ncetare,
Prin ele, pentru a vedea
Dacă poporul va ținea
Poruncile care-au fost date
Prin Moise-n vremuri depărtate,
De către El, părinților
Ce i-a avut acest popor.
5De-atunci, fiii lui Israel
Au locuit, în acest fel,
În mijlocul Hetiților,
Precum și-al Canaaniților,
Al neamurilor de Heviți,
De Amoriți și Fereziți,
Și printre oamenii pe care
Neamul de Iebusiți îi are.
6Israeliții și-au luat,
Fete cu cari s-au însurat,
Din fiicele neamurilor
Care erau în jurul lor,
Iar pentru-ai neamurilor fii
Și-au dat fetele de soții,
Și-n felu-acesta au sfârșit
Ca domni străini să fi slujit.
Otniel
7Israeliții au făcut
Lucruri care nu I-au plăcut
Lui Dumnezeu. Ei L-au uitat
Pe Domnul cel adevărat,
Slujind, în ăst fel, Baalilor
Și tuturor idolilor.
8Domnul, atunci când i-a văzut,
S-a mâniat și i-a vândut
La cel care împărățea
Peste Mesopotamia.
Cușan-Rișataim e-acel
Stăpânitor; în acest fel,
Israeliți-au fost lăsați,
Opt ani de zile încheiați,
Supuși acelui împărat.
9Israeliții au strigat
Atunci, la Dumnezeu, iar El
L-a ridicat pe Otniel
Care, apoi, i-a izbăvit
De cei care i-au asuprit.
El, pe Chenaz, îl avea tată,
Frate fiindu-i – totodată –
Celui care-i Caleb numit.
10De Duhul Domnului umbrit,
Mereu fusese Otniel
Și a ajuns în Israel,
Să fie pus judecător.
El a condus al său popor,
În luptele ce s-au purtat
Cu acel mare împărat
Care, atunci, împărățea
Peste Mesopotamia
Și cari era – după cum știm –
Chemat Cușan-Rișeataim.
Poporul l-a învins pe-acel
Stăpânitor, sub Otniel.
11Țara a căpătat odihnă
Și patruzeci de ani de tihnă,
Avut-au ai lui Israel
Copii, până când Otniel,
Însărcinarea, și-a-mplinit
Și-apoi, din lume, a pierit.
Ehud
12Israeliții au făcut,
Din nou, lucruri ce n-au plăcut,
Lui Dumnezeu. S-a supărat
Domnul, atunci, și-a-ntărâtat,
Contra Israeliților,
Pe cel ce fost-a domnitor
Peste-al Moabului ținut.
Numele care l-a avut
Ăst împărat, era Eglon.
13I-a strâns pe fiii lui Amon
Și-ntregul neam Amelecit,
Iar după-aceea a pornit
Război, contra lui Israel.
L-a biruit, și-n acest fel,
În urma luptelor purtate,
Pe a Finicilor cetate,
A pus, atuncea, stăpânire,
14Iar Israelul – avem știre –
Că ani optzeci a trebuit,
Supus să-i fie, negreșit.
15Israeliții au strigat,
La Dumnezeu, neîncetat,
Iar El, atunci, peste popor,
A ridicat izbăvitor,
Pe un bărbat ce s-a numit
Ehud, și care a ieșit
Din Beniamin. Acesta, iată,
Pe Ghera, l-a avut drept tată.
Ehud acesta se vădea
Că, dreapta, nu și-o folosea.
Atunci, fiii lui Israel
Au vrut ca lui Eglon, prin el,
Un dar, să-i facă, negreșit.
16Ehud, apoi, și-a făurit,
O sabie deosebită,
Pe două laturi ascuțită,
Lungă de-un cot doar, bunăoară
Bună de pus, la subsuoară.
Sub straie, sabia, și-a pus –
În partea dreaptă – și s-a dus
Pân’ la Eglon, cel ce-mpărat
Era-n Moab încoronat.
17Darul ce fost-a pregătit,
El, lui Eglon, l-a dăruit.
Eglon fusese un om care
Se îngrășase foarte tare.
18După ce darul a fost dat,
Ehud, de-ndată, i-a lăsat
Pe cei care l-au însoțit,
Ca să se ducă, negreșit,
La casa lor, iar el, apoi,
19S-a întors, singur, înapoi,
Din pietrăriile aflate
Lângă Ghilgal și, în cetate,
În mare taină, a intrat,
Mergând în față la-mpărat.
Când a ajuns în fața lui,
Îi spuse împăratului:
„Prea luminate, plecăciune!
În taină, am ceva, a-ți spune.”
Atuncea, marele-mpărat,
„Faceți tăcere!” a strigat.
Curtenii săi ieșiră-afară,
20Iar în odaia cea de vară,
Numai Ehud s-a mai aflat
Și împăratul, așezat
Pe al său jilț. Ehud s-a dus,
În fața lui Eglon, și-a spus:
„Am un cuvânt a-ți spune eu,
Ce este de la Dumnezeu.”
21Eglon, din jilț, s-a ridicat
Și-atunci, Ehud și-a strecurat
Stânga, sub strai, unde-și avea,
Prinsă, în dreapta, sabia.
Fulgerător, a apucat-o
Și-n pântece, i-a împlântat-o,
Cu sete, încât al ei fier
Ajunse până la mâner,
Să îl străpungă pe-mpărat.
22Chiar și mânerul a intrat
În pântecu-mpăratului,
Încât, în jurul fierului,
S-a strâns grăsimea mai apoi,
Și n-a putut ca, înapoi,
S-o scoată iar, ci a lăsat-o
Așa precum a împlântat-o.
23Ehud, prin tindă, a plecat
Și cu zăvorul a-ncuiat
Odaia împăratului.
24Slujbași-apoi, în urma lui,
La împăratul s-au suit,
Însă atunci când au găsit,
Odaia, cu zvorul tras,
Au zis cu toții, într-un glas:
„Iată, Eglon și-a învelit
Picioarele și negreșit,
E în odaia cea de vară.
Haidem să-l așteptăm afară.”
25În așteptare ei au stat,
Un timp destul de-ndelungat,
Și-abia într-un târziu s-au dus
Să vadă ce mai e, pe sus.
Când au găsit tot încuiată
Odaia, au luat, îndată,
Cheia și-n grabă-au descuiat,
Găsindu-l, mort, pe împărat.
26Dar până când au priceput
Tot ceea ce s-a petrecut,
Ehud să fugă-a izbutit
Și a ajuns, nestingherit,
La pietrării, unde-a scăpat,
Căci spre Seira, s-a-ndreptat.
27În muntele ce-a fost sortit
Lui Efraim, el s-a suit
Și-apoi, din trâmbiță-a sunat.
Israelul s-a adunat,
Iar el s-a pus conducător,
Peste acel întreg popor.
Israeliții l-au urmat,
Și-atunci Ehud a cuvântat:
28„Urmați-mă, căci – negreșit –
Iată că vremea a sosit,
În care, Dumnezeu ne-a dat,
Pe Moabiți și i-a lăsat
În mâna noastră!” Ei s-au dus
Și stăpânire-atunci au pus,
Pe toate vadurile care
Apa Iordanului le are
În țarina Moabului.
În felu-acesta, nimănui
Nu-i mai fusese-ngăduit,
Să treacă râul. Au lovit
29Cu sabia, vreo zece mii
Din ai Moabului copii,
Și i-au ucis. Deși erau
Voinici și toți se arătau
Viteji, în lupta ce s-a dat
Nimeni, din ei, nu a scăpat.
30În ziua ‘ceea, negreșit,
Moabul tot a fost smerit,
Sub mâinile lui Israel,
Iar țara a primit, astfel,
O bine meritată tihnă,
Având, optzeci de ani, odihnă.
Șamgar
31Ehud, apoi – într-un sfârșit –
Din astă lume, a pierit.
Șamgar, pe urme, i-a călcat.
El era fiul lui Anat.
De un otig s-a folosit –
De plug – cu care i-a lovit
Pe Filisteni, când i-a bătut
Și șase sute au căzut
Uciși de mâna lui. Astfel,
Șamgar a fost, în Israel,
Știut drept un izbăvitor,
Pentru smeritul său popor.
Selectat acum:
Judecătorii 3: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca