Iov 7
7
Iov deznădăjduit
1„Iată că soarta omului
E-asemenea ostașului;
Ca timpul unui muncitor
Care cu ziua-i truditor,
2E viața lui. Precum suspină,
Gândind la umbra din grădină
Un rob, sau cum așteaptă plata
Un muncitor când munca-i gata,
3Așa are a mea ființă,
Parte de multă suferință,
4Zile și nopți. Mă culc zicând:
„Am să mă mai trezesc?” sau „Când,
Noaptea se va sfârși?” Fiori
Mă scutură și până-n zori,
Cu frământări doar, sunt hrănit.
5Trupul îmi e acoperit
Cu viermi, cu coajă pământoasă,
Iar pielea mea, fărâmicioasă,
Se crapă și-apoi se desface.
6N-am pic de liniște și pace:
Suveică, sunt zilele mele,
În zborul lor, ducând cu ele
Nădejdea ce m-a părăsit.
Din zi în zi, sunt mai lovit.
7O Doamne, nu-Ți amintești oare,
Că viața mea-i doar o suflare?!
Iar fericirea, ochii mei –
Aici – n-au s-o mai vadă ei.
8Și voi, voi care-acum puteți
Să stați aici – să mă vedeți –
Curând nu mă veți mai vedea
Căci pe sfârșite-i viața mea.
9Cum norul este risipit,
La fel e cel care-a murit,
Cel care-n groapă a intrat:
El nu va mai fi ridicat
Din locuința morților!
10Și astfel, bietul muritor,
Nicicând, ‘napoi, n-are să vină
Să-și vadă casă și grădină
Sau locu-n care locuia.
11De-aceea, eu nu voi tăcea,
Ci voi vorbi, neîncetat!
Neliniștea mi-a subjugat
Sărmana inimă. Mereu,
Cât voi simți-n sufletul meu
Amărăciuni, am să vorbesc
Și am ca să mă tânguiesc.
12Sunt eu, precum este o mare?
Sau un balaur sunt eu oare,
De ai pus strajă-n jurul meu?
Dacă, în gând, îmi vorbesc eu,
13Zicând că „Fi-voi ușurat
Dacă mă culc și alinat
Voi fi, în pat, de-a mea durere”,
Atuncea liniștea îmi piere,
14Căci cu vedenii, mă-ngrozești,
Cu visele mă-nnebunești.
15Doresc, mai bine, gâtuirea,
Căci mult mai dulce mi-e pieirea.
Prefer mai bine-a morții coase,
Decât să am aceste oase!
16Iată, azi, le disprețuiesc!
Eu, veșnic, n-am ca să trăiesc!
Mă lasă, că doar o suflare
17Mi-e viața. Ce e omul oare,
Să-Ți pese-atât de mult de el,
18Să-l cercetezi în chip și fel,
În fiecare dimineață
Și-n toate clipele din viață
Să îl încerci?! Vreau să-mi vorbești!
19Când vei sfârși să mă privești?
Când oare, îmi vei da răgaz,
Să-mi șterg sudoarea din obraz,
Și-apoi, scuipatul, să-mi înghit?
20De cumva am păcătuit,
Ce pot să-Ți fac eu Doamne, oare?
De ce, săgeata-Ți țintă are,
A mea ființă, tot mereu,
Încât povară-mi sunt, chiar eu?
21De ce, păcatul, nu mi-l ierți,
Cătând într-una să mă cerți,
Pentru fărădelegea mea?
Curând, nu mă vei mai vedea,
Căci în țărână voi pătrunde,
Ca să adorm. Mă voi ascunde,
De Tine. N-ai să mă găsești,
Când, să mă vezi, ai să voiești!”
Selectat acum:
Iov 7: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Iov 7
7
Iov deznădăjduit
1„Iată că soarta omului
E-asemenea ostașului;
Ca timpul unui muncitor
Care cu ziua-i truditor,
2E viața lui. Precum suspină,
Gândind la umbra din grădină
Un rob, sau cum așteaptă plata
Un muncitor când munca-i gata,
3Așa are a mea ființă,
Parte de multă suferință,
4Zile și nopți. Mă culc zicând:
„Am să mă mai trezesc?” sau „Când,
Noaptea se va sfârși?” Fiori
Mă scutură și până-n zori,
Cu frământări doar, sunt hrănit.
5Trupul îmi e acoperit
Cu viermi, cu coajă pământoasă,
Iar pielea mea, fărâmicioasă,
Se crapă și-apoi se desface.
6N-am pic de liniște și pace:
Suveică, sunt zilele mele,
În zborul lor, ducând cu ele
Nădejdea ce m-a părăsit.
Din zi în zi, sunt mai lovit.
7O Doamne, nu-Ți amintești oare,
Că viața mea-i doar o suflare?!
Iar fericirea, ochii mei –
Aici – n-au s-o mai vadă ei.
8Și voi, voi care-acum puteți
Să stați aici – să mă vedeți –
Curând nu mă veți mai vedea
Căci pe sfârșite-i viața mea.
9Cum norul este risipit,
La fel e cel care-a murit,
Cel care-n groapă a intrat:
El nu va mai fi ridicat
Din locuința morților!
10Și astfel, bietul muritor,
Nicicând, ‘napoi, n-are să vină
Să-și vadă casă și grădină
Sau locu-n care locuia.
11De-aceea, eu nu voi tăcea,
Ci voi vorbi, neîncetat!
Neliniștea mi-a subjugat
Sărmana inimă. Mereu,
Cât voi simți-n sufletul meu
Amărăciuni, am să vorbesc
Și am ca să mă tânguiesc.
12Sunt eu, precum este o mare?
Sau un balaur sunt eu oare,
De ai pus strajă-n jurul meu?
Dacă, în gând, îmi vorbesc eu,
13Zicând că „Fi-voi ușurat
Dacă mă culc și alinat
Voi fi, în pat, de-a mea durere”,
Atuncea liniștea îmi piere,
14Căci cu vedenii, mă-ngrozești,
Cu visele mă-nnebunești.
15Doresc, mai bine, gâtuirea,
Căci mult mai dulce mi-e pieirea.
Prefer mai bine-a morții coase,
Decât să am aceste oase!
16Iată, azi, le disprețuiesc!
Eu, veșnic, n-am ca să trăiesc!
Mă lasă, că doar o suflare
17Mi-e viața. Ce e omul oare,
Să-Ți pese-atât de mult de el,
18Să-l cercetezi în chip și fel,
În fiecare dimineață
Și-n toate clipele din viață
Să îl încerci?! Vreau să-mi vorbești!
19Când vei sfârși să mă privești?
Când oare, îmi vei da răgaz,
Să-mi șterg sudoarea din obraz,
Și-apoi, scuipatul, să-mi înghit?
20De cumva am păcătuit,
Ce pot să-Ți fac eu Doamne, oare?
De ce, săgeata-Ți țintă are,
A mea ființă, tot mereu,
Încât povară-mi sunt, chiar eu?
21De ce, păcatul, nu mi-l ierți,
Cătând într-una să mă cerți,
Pentru fărădelegea mea?
Curând, nu mă vei mai vedea,
Căci în țărână voi pătrunde,
Ca să adorm. Mă voi ascunde,
De Tine. N-ai să mă găsești,
Când, să mă vezi, ai să voiești!”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca