Neemia 9
9
Postul și mărturisirea păcatelor
1În luna-a șaptea, când sosi
A douăzeci și patra zi,
Fiii poporului pe care
Neamul lui Israel îi are,
Numai în saci se îmbrăcară
Și-n cap, țărână, își turnară,
Căci un post mare au vestit.
2Atuncea, ei s-au despărțit
De toți străinii cari erau
În țara lor, de locuiau,
Și-au mers de și-au mărturisit
Păcatul ce l-au săvârșit
Și ei și cei ce se vădeau
Cum că ai lor părinți erau.
3Din cartea Legii Domnului,
I s-a citit poporului
Un sfert de zi și, fiecare,
Păcatele pe cari le are,
Apoi și le-au mărturisit
Alt sfert de zi și, negreșit,
S-au strâns ‘naintea Domnului,
Ca să se-nchine-n fața Lui.
4Bani, cu Buni după el,
Cu Iosua, cu Cadmiel,
Chenani și Șebania,
Cu Șerebia-asemenea,
Și celălalt Bani veniră
Grabnic atunci și se suiră
Pe scaunul Leviților,
Să strige către Domnul lor.
5Iosua, Bani, Cadmiel,
Cu Hașabania la fel,
Cu Hodia, Șebania
Precum și cu Petahia
Și Șerebia au ieșit
În față și-astfel au vorbit:
„Degrabă, toți să vă sculați!
Pe Domnu-L binecuvântați,
Din veșnicie-n veșnicie!
Și binecuvântat să fie
Numele Tău sfânt și slăvit,
Căci mai presus S-a dovedit,
De orice binecuvântare
Sau laudă! Domnu-i Cel care
6E făcătorul cerului
Precum și a oștirii lui.
Domnu-a făcut acest pământ
Și toate câte, pe el, sânt.
La toate, viață, El le-a dat,
Iar cerul I s-a închinat.
7Pe-Avram, Tu Doamne l-ai ales
Și-apoi, din Ur, Tu l-ai cules.
L-ai scos afară din Haldeea,
Iar numele, după aceea,
Îndată Tu i l-ai schimbat
Și „Avraam” a fost chemat.
8În a lui inimă-ai privit
Și-n ea, Tu ai descoperit
Credincioșie. Ai văzut
Lucrul acesta și-ai făcut
Un legământ cu el, de-ndată,
Spunând că lui îi va fi dată –
Și-asemenea urmașilor –
Pământul Canaaniților,
Al celor care sunt Hetiți
Și Amoriți și Fereziți
Și cel al Iebusiților,
Precum și-al Ghirgasiților.
9În al Egiptului ținut,
Numai Tu Doamne ai văzut
În ce necaz mare erau
Părinții noști’, pe când trăiau.
La Marea Roșie au stat
Și către Tine au strigat,
Iar Tu, atunci, i-ai auzit.
10Minuni și semne-ai săvârșit,
În contra Faraonului,
Precum și a poporului
Pe care el îl stăpânea
Și-a țării pe care-o avea,
Căci i-ai știut pe fiecare,
Cu cât de multă îngâmfare –
Față de-ai noștri – s-au purtat,
Când în Egipt ei s-au aflat.
Prin tot ceea cei ai făcut
Atunci, ei, slava, Ți-au văzut.
Și astăzi ea este văzută
Și tuturor li-e cunoscută.
11Marea, în două-ai despicat
Și a trecut, ca pe uscat,
Poporul Tău. Peste cei care
Îl urmăreau cu-nverșunare,
Potop de ape-ai prăbușit
Și în adâncuri au pierit.
12Ziua, un stâlp de nor erai,
Iar noaptea, Tu Te arătai
Un stâlp de foc. În acest fel,
Tu l-ai condus pe Israel,
Pe drumul ce l-ai pregătit.
13Când la Sinai Tu ai venit,
Din înălțimea cerului,
Tu ai vorbit poporului.
Atuncea lui, porunci i-ai dat
Și dreapta Lege i-ai lăsat.
Învățături i-au mai fost date
Și rânduieli ce-s minunate.
14Poporului, Tu i-ai făcut
Sabatul Tău, de cunoscut.
Porunci, prin Moise, i-ai lăsat;
Învățături și legi i-ai dat.
15Pâine ai dat poporului,
Din înălțimea cerului.
Apoi, din stâncă ai făcut
Să iasă apă de băut.
Țara i-ai dat-o-nstăpânire,
Ca să o aibă moștenire.
16Părinții noști’ s-au îngâmfat:
Poruncile-Ți nu le-au urmat,
Ci ei – cu toții – au vădit
Că gâtul și-au înțepenit.
17Să Te asculte, n-au mai vrut.
Minunile ce le-au făcut
Le-au dat uitării, vrând apoi
Ca în robie, înapoi,
Să se întoarcă. Căutară
Alți căpitani de-și așezară.
Dar Doamne, Tu Te-ai arătat
Gata să ierți, căci ești bogat
În bunătate. Te-ai vădit
Îndurător – necontenit –
Și milostiv; căci Ți-a păsat
De ei și-astfel, nu i-ai lăsat
18Nici chiar atunci când ai văzut
Că un vițel ei și-au făcut,
Zicând: „Acesta e, mereu,
Al nostru Domn și Dumnezeu
Cari din Egipt ne-a scos afară
Și astăzi, liberi suntem, iară!”
La mari ocări, față de Tine,
Ei s-au dedat, văzut-ai bine.
19În îndurarea Ta cea mere,
I-ai însoțit, fără-ncetare,
Când prin pustiu, al Tău popor
A rătăcit. Stâlpul de nor,
Pe timpul zilei, l-a-nsoțit
Și-apoi, când seara a venit,
Stâlpul de foc a luminat
Calea pe care a umblat.
20Le-ai dat din Duhul Tău cel bun,
Făr’ să iei seama la ce spun,
Ca-n felu-acesta să-i deștepți
Și să îi faci mai înțelepți.
De gura lor, n-ai depărtat
Mana din cer și-apoi le-ai dat
Și apă să se răcorească
Și setea să și-o potolească.
21Au rătăcit, ani patruzeci,
Pe-ale pustiului poteci,
Însă nimic nu le-a lipsit.
Straiul nu li s-a învechit,
Iar talpa nu li s-a umflat.
22În mână, împărați le-ai dat
Și-ale lor țări le-ai împărțit.
Poporul Tău a cucerit
Țara ce o avea Sihon –
Cel cari domnise la Hesbon –
Și țara ce o stăpânise
Og care în Basan domnise.
23Ai înmulțit fiii pe care,
Neamul lui Israel îi are,
Încât fiii poporului,
Precum stelele cerului,
Ajunseră-n număr să fie.
I-ai adunat de prin pustie
Și-apoi le-ai dat, drept moștenire,
Țara pe cari, în stăpânire,
Părinților lor le-a fost dată,
De mult, în vremea-ndepărtată.
24Ai lor feciori intrară-n țară
Și-n stăpânire o luară.
Tu ai smerit, în fața lor,
Poporul Canaaniților.
Din țară, fost-au alungați
Locuitori și împărați.
25Peste cetățile-ntărite,
Peste ogoarele-nsorite,
Sau peste case și cetăți
Cari pline-au fost de bunătăți,
Ori peste puțuri și măslini,
Pomi roditori, vii sau smochini,
Ei au ajuns să stăpânească,
Prin bunătatea Ta cerească.
Pe săturate au mâncat
Și-n acest fel s-au îngrășat,
Căci numai într-o desfătare
Trăit-au ei, fără-ncetare.
26În urmă, ei s-au răzvrătit
În contra Ta și-au părăsit
Legea pe care-ai rânduit-o,
Pe cari, prin Moise, au primit-o.
Pe-ai Tăi proroci, ei i-au ucis
Și n-au păzit ce era scris.
La mari ocări, față de Tine,
Ei s-au dedat, văzut-ai bine.
27Atuncea, Tu i-ai părăsit
Și-ai lor vrăjmași i-au înrobit.
Când în necaz ei s-au aflat,
Grabnic la Tine au strigat.
Apoi, plânsul poporului,
Din înălțimea cerului,
De-ndată Tu l-ai auzit
Și îndurare ai vădit,
Căci ai lăsat izbăvitori
Să-l scape de asupritori.
28Dar când odihnă au avut
Din nou, cu toți au început,
Legea, de-a nu Îți asculta
Și-a face rău în fața Ta.
Atuncea, Tu i-ai părăsit
Și-ai lor vrăjmași i-au stăpânit.
Iarăși, la Tine au strigat,
Iar Tu, din nou, i-ai ascultat,
Căci îndurare ai vădit,
Pentru că iar i-ai izbăvit.
De multe ori, poporul Tău
Față de Tine-a făcut rău.
Dar Tu, mereu, l-ai ajutat.
29Pe toți, fierbinte, i-ai rugat
Ca Legea Ta să o păzească,
Porunca să Ți-o împlinească.
Însă prin tot ce au făcut,
Nicicând, s-asculte nu au vrut.
Astfel, ei au păcătuit
Față de tot ce-ai rânduit,
Deși această rânduială
Îl face viu – fără-ndoială –
Pe-acela care o păzește
Necontenit, și o-mplinește.
În urmă, cu-ndărădnicie,
Ei – spatele – Ți-au întors Ție,
Grumazul și-au înțepenit
Și să Te-asculte, n-au voit.
30Totuși, mulți ani Tu i-ai răbdat
Și multe înștiințări le-ai dat,
Prin Duhul și prorocii Tăi.
Dar ei, cu toți, s-au vădit răi
Și n-au vrut ca să ia aminte
La sfintele Tale cuvinte.
Atunci, ai dat al lor popor,
În mâinile vrăjmașilor.
Neamuri străine au venit
Și peste el a stăpânit.
31Însă, în bunătatea-Ți mare,
Tu arătat-ai îndurare,
Pentru că nu l-ai părăsit
Și astfel nu l-au nimicit
Vrăjmașii, căci ești iertător,
Ești milostiv și-ndurător.
32Doamne, al nostru Dumnezeu,
Tu care Te areți mereu
Mare a fi și-nfricoșat,
Tu care nu ai lepădat
Cuvântul legământului,
Pe cari l-ai dat poporului,
Să nu privești ca ne-nsemnat
Ceea ce noi, neîncetat,
Din vremuri vechi am suferit,
De când părinții ne-au trăit.
Să nu privești drept ne-nsemnat,
Ce-au suferit, neîncetat,
Toți căpitani-aceia cari,
Peste popor au fost mai mari,
Cu împărați și cu preoți,
Precum și cu prorocii toți.
Să nu privești ca ne-nsemnat,
Ce-am suferit noi, ne-ncetat –
Noi cari suntem al Tău popor –
Din vremea împăraților
Asiriei și pân’ acum
Când de pe al robiei drum,
Din nou, în țară, am intrat.
33În tot ce ni s-a întâmplat,
Tu ai fost drept și credincios,
Iar noi răi fost-am, ne-ndoios.
34Toți căpitani-aceia cari,
Peste popor erau mai mari,
Cu împărați și cu preoți,
Precum și cu prorocii toți
N-au păzit Legea ce ne-ai dat,
Porunca nu Ți-au ascultat,
Nici înștiințările pe care
Ni le-ai trimis fără-ncetare.
35Pe când erau stăpâni în țară,
Când binefaceri căpătară
Din partea Ta – căci Tu le-ai dat,
Ogoarelor lor, rod bogat –
Nu te-au slujit. S-au abătut
Și lucruri rele au făcut.
36De-aceea s-a-ntâmplat apoi,
Ca astăzi, robi s-ajungem noi.
Poporul Tău e înrobit,
Pe un pământ ce l-au primit
Părinții noștri, de la Tine,
Ca să le meargă astfel bine
Și bucurii să poată-avea,
Prin rodul care o să-l dea.
37Pământul nostru, mai apoi,
Nu mai rodește pentru noi,
Ci pentru alții, care sânt
Străini față de-acest pământ,
La care noi am fost aduși,
În starea de a fi supuși,
Din pricina păcatelor,
Făcute de al nost’ popor.
Alți împărați ne stăpânesc
Și fac așa precum poftesc
Cu vitele ce le avem
Și-apoi cu noi, care suntem
Aduși, azi, într-o strâmtorare
Ce se vădește foarte mare!”
Înnoirea legământului
38Noi, pentru ceea ce s-a zis,
Făcut-am legământ, în scris,
Semnat de toți aceia cari,
Peste popor erau mai mari,
De tot soborul de preoți,
Precum și de Leviții toți.
Selectat acum:
Neemia 9: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca