Atunci, acel întreg popor,
De Moise fost-a auzit,
Plângându-se, nemulțumit,
Ba pe la ușa cortului,
Ba fiecare printre-ai lui.
Domnul, mânia, Și-a aprins
Și cu tărie, ea s-a-ntins.
Moise, adânc, s-a întristat,
Văzând aceasta, și-a-ntrebat
Apoi, pe Dumnezeul său:
„De ce mâhnești, pe robul Tău?
Și pentru ce n-am căpătat
Trecere-n față-Ți, și-ai lăsat
Sarcina ăstui neam întreg,
Doar peste mine? Nu-nțeleg!
Dar oare, eu am zămislit
Acest popor? Ai socotit
Că eu sunt cel ce l-a născut
Și de aceea, ai putut
Să-mi zici „Să-l poți la sânul tău, Cum poartă doica, pruncul său”,
Până în țara cea de vis,
Pe care, Domnul a promis,
Părinților ăstui popor,
Și ai jurat că le-o dai lor?
De unde, carne, eu să iau,
Poporului, ca să îi dau?
Căci iată, fiecare vine –
Acum – plângându-se, la mine
Și-mi spune: „Carne, să ne dai,
Ca să mâncăm, acum”. Dar vai,
Eu Doamne, singur, nu mai pot
Să port poporu-acesta tot,
Pentru că tare greu îmi vine.
Nu Te purta așa cu mine,
Ci mai degrabă, Te rog eu –
Dacă mai am, la Dumnezeu,
Vreo trecere și vrednic sânt –
Ca să mă iei de pe pământ.
Omoară-mă, și-am mulțumirea
Că nu-mi mai văd nenorocirea.”
Domnul, lui Moise, i-a vorbit:
„Adă la Mine – negreșit –
Pe șaptezeci dintre bărbați.
Aceștia trebuie luați
Dintre bătrânii cei pe care
Poporul Israel îi are.
Să îi alegi, atunci când vii,
Doar pe acei pe care-i știi
Că au putere în popor,
Că ascultat e glasul lor.
La cortul întâlnirii, voi
Trebuie să veniți apoi.
Acolo, am să Mă pogor
Și-ți voi vorbi, în fața lor.
Atunci când vei veni la Mine,
Din duhul care-i peste tine,
Îți iau o parte, după care,
Voi pune peste fiecare,
Din acel duh, și vor purta
Cu toți-apoi, sarcina ta.
Să spui poporului apoi:
„Să vă sfințiți, pe mâine, voi,
Căci carne o să căpătați,
Precum ați vrut, ca să mâncați.
Iată că Domnu-a auzit
Cum plâns-ați și cum ați vorbit
Atuncea când ați întrebat:
„De unde vom fi căpătat
Carne – aicea – în pustie?
Căci în Egipt, precum se știe,
Am dus-o bine, tot mereu”.
Iată că Domnul Dumnezeu,
Carne, vă dă, ca să mâncați
Cât vreți, și-o să vă săturați.
Nu veți mânca o zi sau două,
Și nici cinci zile și nici nouă;
Nici zece și nici douăzeci,
Ci chiar o lună-ntreagă. Deci,
Atâta carne-o să mâncați,
Până o să vă săturați,
Încât, pe nări, o să simțiți
Cum că vă iese și, scârbiți,
Aveți a fi de ea apoi,
Fiindcă n-ați ascultat voi,
De Dumnezeul vostru care
Șade-n a voastră adunare,
Și pentru că, neîncetat,
V-ați plâns și v-ați tot întrebat:
„Oare de ce, noi am ieșit?
De ce, Egiptu-am părăsit?”
Moise a zis: „Doamne, dar știi
Că sunt cu sutele de mii –
Că șase sute-alcătuiesc
Poporu-n care mă găsesc –
Și Tu zici: „Carne, vor avea,
O lună”. Oare, vom tăia,
Spre-a fi destul, atâtea oi?
Ori vom tăia atâția boi?
Sau prindem toți peștii, din mare,
S-ajungă pentru fiecare?”
Domnu-a răspuns și-a întrebat:
„Doar nu cumva, s-o fi scurtat
Mâna lui Dumnezeu? Ce crezi?
Iată, acuma, ai să vezi
De se-mplinește ce ți-am spus.”
Moise-a ieșit și-apoi s-a dus
De-a-mpărtășit, poporului –
De-ndată – vorba Domnului.
Pe șaptezeci dintre bărbați –
Dintre cei cari erau aflați
Între bătrânii cei pe care
Poporul Israel îi are –
După porunca Domnului,
I-a pus în jurul cortului.
Domnul s-a pogorât în nor
Și-apoi, în fața tuturor,
Cu Moise, El de vorbă-a stat.
Din duhul, peste el aflat,
Luă o parte și a pus
Peste cei care i-a adus
Moise, acolo. Șaptezeci,
Au fost bătrâni-aceia. Deci,
După ce duhul i-a umplut,
Îndată ei au început
Să prorocească. La sfârșit,
Ei – însă – n-au mai prorocit.
Doi oameni – unu-a fost Eldad,
Iar celălalt era Medad –
În tabără-au rămas, de-au stat.
Când acel duh s-a așezat
Și peste ei, căci erau prinși
Între cei șaptezeci de inși –
Chiar dacă nu i-au însoțit –
Au început și-au prorocit.
Atunci, la Moise-a alergat
Un tânăr, și a cuvântat:
Iată, în tabără, Eldad –
Și-asemenea lui și Medad –
Au început de-au prorocit.”
Printre cei care-au auzit
Acele vorbe ce se spun,
Fusese și fiul lui Nun
Cari, Iosua, a fost numit.
Pe Moise-acesta l-a slujit
Din tinerețe. El s-a dus
La Moise-ndată și i-a spus:
„Poruncă dă ca să-i oprești.”
Moise-a răspuns: „Gelos, tu ești,
Cum văd acuma, pentru mine.
Dar eu îți spun că-i foarte bine
Că acești oameni prorocesc.
Să deie Domnul, îmi doresc,
Să fie-al Său popor format
Doar din proroci, neîncetat,
Și să-Și așeze Dumnezeu,
Al Său Duh, peste ei, mereu.”
Moise și-ai săi bătrâni apoi,
Intrară-n tabără-napoi.
Un vânt puternic a făcut
Domnul, să bată, ne-ntrerupt,
De peste mare. Vântul pus
Astfel să sufle, a adus
Cu el, atunci, un număr mare
De prepelițe-n zbor, pe care,
Cale de-o zi, le-a răspândit,
Încât ele-au acoperit,
Cu un strat gros ce s-a-nălțat
Doi coți, locul în care-a stat,
Atunci poporul Israel.
Întreaga zi, poporu-acel
Doar prepelițe-a adunat;
Și noaptea, a continuat,
Păsări, să strângă, fiecare,
Precum și-n ziua următoare.
Cel care, mult, nu a putut
Să strângă, totuși, a avut
Zece omeri. Au așezat,
Tot ceea ce au adunat,
În jurul taberei și-apoi
Toți se întoarseră-napoi.
Pe când le-a fost încă aflată
Carnea, în dinți – nemestecată –
Domnul, de furie cuprins,
Mânia-ndată Și-a aprins
Lovind întreaga adunare,
Cu o urgie foarte mare.
Locul acela, l-au numit
„Chibrot-Hatava” – tălmăcit
„Mormintele de lăcomie” –
Fiindcă în acea pustie,
Atuncea, fost-au îngropați
Toți cei, de poftă, apucați.
Poporu-apoi a părăsit
Chibrot-Hatava, și-a pornit
Spre-a Hațerotului ținut,
Unde, popas, el a făcut.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
