Apocalipsa 16
16
1„Un glas, apoi, am auzit,
Care, din Templu, a ieșit,
Iar celor șapte îngeri care
Erau afară-n așteptare,
Le zise astfel: „Să plecați,
Căci trebuie ca să vărsați
Potirele, cari șapte sânt,
Purtând mânia Celui Sfânt,
Asupra-ntregii lumi, îndat’!”
2Întâiul înger a vărsat,
Potirul lui, și a venit
O bubă rea ce a lovit
Pe toți acei care aveau
Al fiarei semn și se-nchinau
Icoanei ei, neîncetat.
3Al doilea înger a vărsat,
Potirul lui, și am văzut
Că-n sânge-atunci, s-a prefăcut
Apa ce se afla în mare,
Pierind orice viețuitoare
Care, în ape, a trăit.
4Al treilea înger a venit
Și a vărsat potirul lui,
În apele pământului.
Apa, din râuri, am văzut,
Că sânge-ndată, s-a făcut.
5Atunci, îngerul apelor
A zis, în fața tuturor:
„Drept ești Tu Doamne, Tu, Cel care
Ești și erai fără-ncetare,
Pentru că drept ai judecat.
6Oameni-aceștia au vărsat,
Mereu, sângele sfinților,
Precum și al prorocilor.
Pentru că astfel s-au purtat,
Și Tu, acum, sânge le-ai dat
Să bea, căci sunt niște nemernici
Și de pedeapsa Ta, sunt vrednici.”
7În urmă, eu am auzit,
Altarul, cum a glăsuit:
„Da Doamne, Tu cari ești, mereu,
Atotputernic Dumnezeu,
Doar cu dreptate-ai judecat
Și am văzut, încă odat’,
Că judecăți adevărate
Faci Doamne, și sunt minunate.
8Îngeru-al patrulea, și el,
Cu-al său potir, făcu la fel.
Atâta doar că l-a luat
Și, peste soare, l-a vărsat.
Dogoarea care s-a pornit,
Nicicând nu s-a mai pomenit,
Iar soarele, cu focul lui,
A ars fața pământului
Și pe locuitorii care
Pe-ntinsul său, acesta-i are.
9Oamenii nu s-au pocăit –
Ci dimpotrivă – au hulit
Atuncea, Numele pe care,
Al nostru Dumnezeu îl are,
Și n-au vrut, slavă, să Îi dea,
Celui care putere-avea
Peste urgii și stăpânește
Asupra lor, precum dorește.
10Îngeru-al cincilea, de-ndat’,
Al său potir și l-a vărsat,
Asupra jilțului pe care,
Pentru domnie, fiara-l are.
Întreaga ei împărăție
Ajunse-atuncea ca să fie,
În întuneric, cufundată,
Iar oamenii – de astă dată –
Și-au mușcat limba, de durere,
Și n-au avut nici o putere.
11Ei, însă, nu s-au pocăit –
Ci dimpotrivă – au huluit
Pe Dumnezeul cerului,
Din pricina urgiei Lui,
Care, durere, le-a făcut
Și răni, cum nu s-au mai văzut.
12Îngeru-al șaselea, și el,
În urmă, a făcut la fel,
Și, peste râul Eufrat,
Al său potir și l-a vărsat.
Atuncea, apa râului
A dispărut, din matca lui.
Deci albia a fost golită,
Spre-a fi o cale pregătită
Pentru-mpărați, căci, negreșit,
Veni-vor de la Răsărit.
13Apoi, în urmă, am văzut
Trei duhuri care-au apărut
Din a balaurului gură,
A fiarei ce-i pe-a lui măsură
Și-apoi din a prorocului
Cel mincinos, din slujba lui.
Aceste duhuri arătate,
Sunt niște duhuri necurate
Care aduc – precum îmi pare –
Cu broaștele, la-nfățișare.
14Aceste duhuri, de draci, sânt,
Și pot să facă, pe pământ,
Semne, cum nu s-au mai văzut,
Căci au un lucru de făcut:
Ele vor trebui, anume,
Ca pe-mpărații de pe lume
Să-i strângă într-un loc apoi,
Spre a fi gata de război
Când va veni ziua cea mare
A Dumnezeului Cel care
Atotputernic e, mereu.
15„Iată, ca și un hoț, vin Eu!
Ferice de cei ce veghează
Și, hainele, și le păstrează,
Ca să nu li se vadă-apoi,
Rușinea, căci rămas-au goi!”
16În urmă, duhurile-acele,
Cari s-au vădit că-s duhuri rele,
În locul care se numește
Armaghedon – pe evreiește –
I-au strâns pe marii împărați
Care, pe lume, sunt aflați.
17Apoi, îngeru-al șaptelea,
Potirul pe care-l avea,
Peste văzduh, l-a deșertat.
Din Templu, a ieșit îndat’ –
Din jilțul de domnie, mare –
Un glas răsunător, glas care,
Aste cuvinte, le-a rostit:
„Totul, acum, s-a isprăvit!”
18Mari fulgere s-au arătat,
Glasuri puternice-au strigat
Și tunete s-au auzit;
Pământu-ntreg s-a zguduit,
Cuprins de un cutremur mare,
Cum n-a mai fost nicicând, sub soare.
19În trei părți, fost-a împărțită
Cetatea care-i socotită
A fi cetatea cea mai mare.
După această întâmplare,
Cetățile, de pe pământ,
În care, Neamurile sânt
Stăpâne, s-au și prăbușit,
Iar Dumnezeu Și-a amintit,
De Babilonu-acela mare,
Să-i dea și lui, potirul care
Avea în el, vinul furiei
Lui Dumnezeu, și al mâniei.
20Toate ostroavele fugiră,
Iar munții nu se mai găsiră.
21Grindina-n urmă s-a pornit,
Iar al ei bob – ce-a cântărit
Aproape un talant – venea,
Ca o furtună și lovea
Locuitorii care sânt
Pe fața-ntregului pământ.
Oameni-atuncea L-au hulit,
Pe Dumnezeu, căci i-a lovit
Cu grindina aceea care
S-a dovedit nespus de mare.”
Selectat acum:
Apocalipsa 16: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca