Apocalipsa 20
20
1„Apoi, un înger am văzut,
Venind din cer, care-a avut,
La el, cheia Adâncului
Și-un mare lanț, în mâna lui.
2El, pe balaur, l-a luat,
Pe șarpele cel vechi – chemat
Satan, sau Diavol – ca să fie
Legat, în următoarea mie
De ani, care avea să vină,
Și, în Adânc, astfel, să-l țină.
3Deci, în Adânc, l-a aruncat –
După ce-ntâi a fost legat –
Și-n urmă, a pecetluit
Intrarea, spre a fi oprit
Astfel, ca-n următoarea mie
De ani, în lume, să mai vie,
Să nu-nșele cu-al său cuvânt,
Popoarele ce-n lume sânt.
După ce timpul hărăzit
Ar fi trecut, el, negreșit,
Pentru o vreme-ar fi urmat,
Ca iar să fie dezlegat,
Și un timp scurt, liber să fie.
4Eu, niște jilțuri de domnie,
Apoi, în urmă, am văzut.
Acelora cari au șezut
Pe ele, li s-a dat, îndată,
Dreptul de-a face judecată.
Mai multe suflete erau,
Acolo. Ele se vădeau
Precum că sunt ale celor
Ce și-au păstrat credința lor
Și cărora li s-a tăiat
Capul, căci nu s-au lepădat,
De mărturia lui Iisus,
În nici un fel, și-au ținut sus –
Oricând și-n orice loc – mereu,
Cuvântul de la Dumnezeu.
Erau și ale celor care
Nu îi aduseră-nchinare
Nici fiarei, nici icoanei ei
Și n-au vrut oamenii acei
Ca să-i primească semnul dat,
Pe braț sau frunte, așezat.
Aceștia, toți, au biruit,
Au înviat și au domnit,
Cu Domnul nost’, Hristos Iisus,
Așa precum fusese spus,
Ani mulți – în număr de o mie –
În sfânta Lui Împărăție.
5Morții ceilalți – cum am văzut –
N-au înviat pân’ n-a trecut
Mia de ani, precum se cere,
Căci asta-i prima înviere.
6E sfânt și fericit cel care
A dovedit că parte are
De-această primă înviere.
Asupra lui, nici o putere –
A doua moarte arătată –
N-o să mai aibă, niciodată.
Aceștia, toți, vor fi, mereu,
Drept preoți ai lui Dumnezeu,
Precum și-ai lui Hristos Iisus,
Domnind cu El, precum s-a spus,
Ani mulți – în număr de o mie –
În sfânta Lui Împărăție.
7După ce mia anilor
Va trece – la sfârșitul lor –
Satana fi-va dezlegat
8Și-n lume, el va fi lăsat,
Să-nșele neamuri care sânt,
În patru colțuri de pământ –
Și să-l înșele și pe Gog
Și totodată, pe Magog –
Ca la sfârșit, să-i strângă-apoi,
Și să îi ducă la război.
Numărul lor, în largul zării,
Va fi precum nisipul mării.
9Ei au venit, atunci, îndată,
Și iute fosta-nconjurată
Tabăra sfinților, țintită
Fiind cetatea prea iubită.
Însă, din cer, foc a venit,
Care, pe toți, i-a mistuit.
10Iar diavolul cari i-a-nșelat,
A fost, pe dată, aruncat,
În iazul cel de foc, în care,
Pucioasă e, unde își are
Fiara un loc – neîndoios –
Și cu prorocul mincinos.
Acolo, fi-vor chinuiți
Și au să fie-n veci munciți.
11Apoi, un scaun de domnie,
Mi-a apărut, în față, mie,
Și Cel care ședea pe el;
Fusese alb jilțul acel.
Pământ și ceruri, am văzut,
Că loc, atunci, n-au mai avut,
În fața Lui, și au fugit.
12Apoi, pe morți, eu i-am zărit –
Și mari și mici – stând în picioare,
În fața jilțului cel mare.
Și niște cărți au fost aduse,
De-ndată, și, în față, puse.
Încă o carte se vedea,
Și cartea vieții era ea.
Acestea toate-au fost deschise
Și-apoi, pe baza celor scrise,
În ele, și a faptelor,
Întreg poporul morților
A fost, atuncea, judecat.
13Și marea, înapoi, a dat,
Pe cei ce se aflau în ea,
Iar Moartea-apoi, de-asemenea;
Și Locuința morților
Și-a scos afară-al ei popor,
Căci fiecare-a fost luat
Și, după fapte, judecat.
14Moartea și Locuința lor –
Adică cea a morților –
Au fost zvârlite într-un loc,
Ce e chemat „iazul de foc”.
Iazul de foc – precum se știe –
Moartea a doua o să fie.
15Oricine, scris, n-a fost găsit
În cartea vieții, negreșit,
A fost, îndată, aruncat,
În iazul cel, „de foc”, chemat.”
Selectat acum:
Apocalipsa 20: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca