Romani 2:1-16

„Deci, omule ia seama bine – Oricine-ai fi și cum te-ai ține – Când judeci pe altcineva, Să nu gândești că tu, cumva, Ai să te dezvinovățești; Căci tu singur te osândești, Atuncea când ai arătat Că, pe alt om, l-ai judecat; Căci dacă judecăți rostești, Același lucru-l săvârșești. Noi știm dar, despre Dumnezeu, Că judecata Lui, mereu, Față de cei ce-au îndrăznit Așa ceva de-au săvârșit, E potrivită, ne-ncetat, Cu adevărul arătat. Deci, omule crezi tu, cumva, Că judecând pe-altcineva – Atuncea când a săvârșit Ăst lucru – că vei fi scutit – Dacă tu faci asemeni lui – De judecata Domnului? Sau poate că disprețuiești Tu, bogățiile cerești, Ale îngăduinței Lui Și a răbdării Domnului, Care-i atât de-ndelungată? Dar, bunătatea arătată, De Dumnezeu, nu ți se pare, Că a-ndemnat, pe fiecare, Către o stare de căință, Adică înspre pocăință? Dar, cu-mpietrirea arătată – În a ta inimă-adunată – Ai să-ți aduni tu, bunăoară, Neîncetat, doar o comoară, Ce este plină de mânie, Pentru-acea zi ce va să vie, În care fi-va arătată Adevărata judecată, Pe care-o face Dumnezeu, Și cari va răsplăti, mereu, Doar după faptele pe care, Acum, le face fiecare. Anume, grijă va avea, Atuncea, El, ca să le dea, Viața cea veșnică, cerească, Celor ce au să dovedească Precum că ei au căutat, Prin stăruință, ne-ncetat, În bine doar – strunindu-și firea – Slava și cinstea, nemurirea. De-asemenea, va da mânie, Iar – totodată – și urgie, Celor care, din duh de ceartă – Necontenit – doar rău, se poartă, Cari – îndârjiți – se-mpotrivesc La adevăr și dovedesc Că sunt mânați de a lor fire, Să-asculte de nelegiuire. Mare necaz și strâmtorare Veni-va, peste fiecare, Peste cei cari se dovedesc Precum că rele săvârșesc: Întâi, Iudeul e lovit, Iar apoi Grecul, negreșit. Pace și slavă, cinste mare, Veni-va, peste fiecare Dintre acei ce se vădesc Că, binele, îl săvârșesc: Întâi, peste Iudeu și-apoi Și peste Grec, mai înapoi. Voiesc să știe fiecare, Că, în vedere, nu se are, Nicicând, ‘naintea Domnului, Felul sau fața omului. Cei care au păcătuit Când fără lege s-au vădit, Pieri-vor toți – se înțelege – Dar au să piară fără lege. Acei care-au păcătuit După ce lege-au dobândit, Doar după lege sunt luați Și, după ea, sunt judecați. Pentru că trebuie să știți Căci nu vor fi neprihăniți – Considerați – de Dumnezeu, Cei ce aud Legea mereu; Neprihăniți se dovedesc Cei care, Legea, o-mplinesc. Când Neamurile, așadar – În vremea-n care, nici măcar, Nu au această lege – dacă, Din fire, ele știu să facă, Lucruri pe cari Legea le cere, Arată, astfel, cu putere, Precum că singure-și sunt lege, Deși n-o au, se înțelege. Ei dovedesc dar, tuturor, Precum că-n inimile lor, Înscrisă-i a Legii lucrare. Despre aceasta, fiecare, Prin cuget doar, mărturisește, Prin tot ceea ce el gândește, Prin gânduri ce se-nvinuiesc, Sau cari se dezvinovățesc. Iar acest fapt se va vedea Când, după Evanghelia mea, O să înceapă Cel de Sus, A judeca-n Hristos Iisus, Acele lucruri nepătrunse, Care, de oameni, sunt ascunse.”