Amos INTRODUCERE

Numele „Àmos” („Dumnezeu mângâie”), în afară de această carte (1,1; 7,8.10-12.14; 8,2), nu se mai întâlnește în altă parte, exceptând textul din Tob 2,6, care citează Am 8,10. Totuși, Noul Testament prezintă două citări (Am 5,26-27, citat în Fap 7,42-43 și Am 9,11-12, citat în Fap 15,16-17), pe lângă numeroase aluzii întâlnite în diferite alte texte. Este considerat primul profet scriitor din Vechiul Testament. S-a născut în Tècoa, localitate la 18 km sud de Ierusalím, la marginea pustiului lui Iùda. Înainte de a deveni profet, se ocupa de creșterea animalelor (Am 1,1; 7,14) și de cultivarea sicomorilor, care constituiau aliment pentru animale.

Chemarea divină, irezistibilă și neașteptată (Am 3,8; 7,14), a avut loc în jurul anului 760 î.C. Aceasta l-a determinat pe păstorul de turme să meargă în Regatul de Nord ca să vestească cuvântul lui Dumnezeu. Se pare că predicarea lui nu a durat mult. Ea a avut loc în special la sanctuarul național de la Bètel și în capitala Samaría. În ciuda originii sale modeste, Àmos poseda o vastă cultură religioasă, socială și politică. Cunoștea bine tradițiile sacre ale poporului său: menționează istoria Sodòmei și a Gomòrei (Am 4,11), exodul din Egipt (Am 2,10; 3,1-2; 9,7), trecerea prin pustiul sinaitic (Am 2,10; 5,25), ocuparea Țării Promise (Am 2,10). Era la curent cu tradițiile referitoare la casa lui Davíd (Am 6,5) și cu rolul proeminent al Ierusalímului în istoria poporului lui Dumnezeu (Am 1,2).

Amplă era cunoașterea istoriei civile a popoarelor vecine: filistenii (Am 1,7-8; 9,7), cei din Edòm (Am 1,12), cei din Amon (Am 1,14), cei din Moab (Am 2,2), arameii din Damasc ( Am 1,3-5), etiopienii (Am 9,7). Surprinzătoare este cunoașterea dreptului comercial (Am 2,6 șu; 8,4 șu). Atunci când Àmos își desfășura slujirea profetică, spre sfârșitul domniei lui Ieroboàm al II-lea (767-747 î.C.), Regatul din Nord atinsese maxima extensiune teritorială, se bucura de pace și de siguranță în interiorul țării și în relațiile cu vecinii. Era înfloritor comerțul cu exteriorul, se dezvoltaseră agricultura și industria textilă. Se construiau palate luxoase (Am 3,15; 5,11; 6,4 șu), sanctuarele de la Dan (Am 8,14), Ghilgal (Am 4,4; 5,5) și cel regal de la Bètel (Am 4,5; 5,5), în care se venera vițelul, ca imagine a lui Yhwh.

Domnul, al cărui titlu preferat este „Domnul Sabaòt”, apare ca singurul stăpânitor al popoarelor. Puterea lui nu cunoaște limite. Nu numai că el controlează forțele naturii, dar conduce și destinele națiunilor (Am 5,8-9; 6,1-2.14; 9,7-8). Este drept pe toate căile sale și judecă popoarele străine după principiile morale universale (Am 1,3–2,2). A ales Israèlul ca popor al său, însă această alegere nu este un privilegiu care asigură numai drepturi; este o gravă responsabilitate, care nu împiedică faptul ca păcatele poporului să fie pedepsite cu severitate. Marile vinovății ale Israèlului sunt cultul ipocrit, luxul deșănțat al claselor bogate, falsa siguranță religioasă, nedreptățile comise împotriva celor săraci și neajutorați.

Cu o forță extremă și cu imagini sugestive, Àmos vestește judecata iminentă a lui Dumnezeu, care presupune calamități naturale, războaie, distrugeri și deportare. Pentru prima dată în literatura profetică, judecata este prezentată ca Ziua Domnului, expresie care va deveni fundamentală în escatologia Vechiului Testament. Însă Dumnezeul drept și înfricoșător este și cel care „se îndură”, adică anulează deciziile judecății, întrucât se lasă mișcat de mijlocirea profetului și de faptul că poporul este mic și fragil (Am 7,2-3.5).

Judecății îi supraviețuiește un rest credincios care constituie nucleul noului popor al lui Dumnezeu, care îl caută pe Domnul și obține viața (Am 5,4). Căutarea Domnului se manifestă în iubirea binelui și în practicarea dreptății sociale (Am 5,4-15). Acest rest sacru este format din cei săraci și oprimați (Am 9,8). Exigența dreptății sociale este prezentată ca fiind cerută de voința lui Dumnezeu și de dreptatea suverană.