Iob 14
14
Destinul omului #14,0 Capitolul este o elegie despre mizeria omului. Iob vede în nenorocirea personală condiția întregii omeniri și, de aici, scoate argumente în favoarea apărării sale: împotriva acestei creaturi atât de nefericite, nu pot fi înțelese rigorile lui Dumnezeu.
1Omul#14,1 Termenul ebraic folosit aici („ʾādām”) se referă la întreaga omenire. născut din femeie#14,1 Nașterea, în concepția ebraică, este semnul impurității și al fragilității (Iob 15,14; 25,4), din cauza ciclului femeii (Lev 15,19-21) și a nașterii (Lev 12,2-5).
are zile puține
și este sătul de frământare#14,1 Este chinul interior al unui om care își blestemă viața înaintea lui Dumnezeu..
2Ca o floare răsare și este tăiat,
fuge ca umbra fără să stea.
3Asupra unuia ca acesta
tu îți deschizi ochii?
Și pe mine mă aduci la judecată cu tine?
4Cine poate să dea ceva curat
din ce este impur?#14,4 Iob recunoaște impuritatea fundamentală a omului și o aduce aici ca scuză. Accentul cade pe impuritatea fizică și rituală, pe care omul o contractează încă de la concepere și de la naștere (cf. Lev 15,19 șu; Ps 51,7); însă acest tip de impuritate aduce cu sine și fragilitatea morală, înclinația spre păcat. Exegeza creștină a văzut în acest text cel puțin o aluzie la păcatul strămoșesc, transmis prin generare (cf. Rom 5,12).
Nimeni!
5Dacă zilele lui sunt stabilite,
numărul lunilor sale este la tine;
i-ai stabilit hotărâri
pe care nu le poate încălca,
6întoarce-ți privirea de la el,
ca el să aibă tihnă#14,6 Lit.: „ca el să termine, să facă pauză”.
și să se poată bucura
precum cel tocmit de ziua lui!#14,6 Omul trăiește ca un sclav oprimat de Domnul. Dumnezeu cel neobosit (Is 40,28) îl obosește pe om.
7Este și pentru copac speranță:
dacă este tăiat, înverzește#14,7 Lit.: „se reînnoiește”. din nou
și lăstarii lui nu încetează.
8Dacă îmbătrânește în pământ rădăcina lui, dacă moare în praf trunchiul său,
9răsare de la mirosul apei,
face ramuri ca o plantă.
10Cel viteaz moare și dispare;
când omul își dă duhul#14,10 Lit.: „expiră”., unde este?#14,10 Este contrastul strident între moartea omului și supraviețuirea copacului. Omul nu se mai află pe acest pământ și existența lui în Șeòl nu merită numele de viață.
11Se duc apele din lac#14,11 Lit.: „mare”.
și torentul seacă și se usucă.
12Și omul se culcă și nu se mai ridică,
până când vor fi cerurile#14,12 Aceste imagini escatologice, care îndepărtează până la infinit orice posibilitate de trezire, vor să sublinieze aici că omul dispare fără speranța reîntoarcerii. nu se trezește
și nu se scoală din somnul său.
Denunț și lamentație#14,13 Este o intuiție curioasă și originală a lui Iob. Ajuns la limită, începe să spere într-un refugiu în unica locuință la care se poate gândi în afara pământului, în Șeòl, pentru a revedea chipul binevoitor al lui Dumnezeu după revărsarea mâniei divine. Șeòlul este în afara mâniei lui Dumnezeu, întrucât aceasta activează în lumea vieții și a acțiunilor umane; totuși, nu este în afara stăpânirii lui Dumnezeu, care ar putea chiar să scoată din Șeòl. Dorința lui Iob, absurdă pentru timpul său, se va dovedi o intuiție profetică, bazată pe convingerea că mânia distructivă a lui Dumnezeu nu poate fi ultimul său cuvânt pentru lucrarea mâinilor sale: ce sens ar mai avea creația și istoria mântuirii? Este un antropomorfism îndrăzneț despre nostalgia de Dumnezeu (cf. Ier 31,20; Os 11,1-9). Pe de o parte Iob, care așteaptă schimbarea, și pe de altă parte Dumnezeu, care, după ce i-a trecut mânia, dorește să-l revadă pe Iob. După deplina iertare a tuturor vinovățiilor posibile, nu se va mai vorbi de păcat (Iob 14,14-17).
13Ce n-aș da de m-ai ascunde
în locuința morților
și de m-ai ține închis
până când va trece#14,13 Lit.: „se va întoarce”. mânia ta!
De-ai fixa o hotărâre pentru mine
și ți-ai aminti de mine!
14Dacă omul moare,
poate el să mai trăiască?
În toate zilele zbuciumului meu aș aștepta,
până când va veni schimbarea mea.
15Atunci m-ai chema, și eu ți-aș răspunde,
ți-ar fi dor de lucrarea mânilor tale.
16Acum tu îmi numeri pașii,
atunci tu nu mi-ai spiona păcatul;
17ai sigila în desagă răzvrătirea mea
și ai trece peste nelegiuirea mea.
18Of, cum muntele cade și se năruie
și stânca se mută din locul ei,
19cum pietrele macină apele
și șuvoaiele târăsc praful pământului,
așa faci tu să piară speranța omului.
20Tu îl strivești
și se duce pentru totdeauna;
îi schimbi fața și îl lași.
21Dacă fiii lui sunt cinstiți, el nu știe;
dacă sunt neînsemnați, nu bagă de seamă.
22Ci simte numai chinul trupului său,
jelește pentru suferința sufletului său#14,22 Sunt expresii emfatice care indică personalitatea celui mort. Mortul nu se interesează de nimic pe pământ, ci numai de propria soartă. Condiția morții, percepută de la situația pământească, răspunde imaginii care se poate avea pe baza unei dureri totale pe care o produce singurătatea. În Șeòl, dispare trupul și sufletul nu mai este principiul vital legat de sângele care animă trupul și, de aceea omul nu mai suferă în componentele sale fizice. Totuși, în Șeòl se păstrează o anumită conștiință de sine: se plânge și se suferă. Autorul vrea să spună că umbra mortului nu are gândire decât pentru sine și o afirmă reluând cele două elemente ale ființei umane.”. #25,4; Ps 51,7 #7,7; 10,20; Înț 2,1; Sir 40,1 #8,12; Is 40,6-8; 51,12; Ps 37,2; 90,5 #9,30-31; 15,14 #8,9; 1Cor 29,15; Qoh 6,12; Ps 144,4 #Ps 8,5; 144,3 #7,19; 9,18; 10,20; Ps 39,14 #19,10; 1Cor 29,15 #Is 6,13 #7,8; Qoh 3,21 #Is 19,5 #7,9; 10,21; 16,22 #Is 51,6; Ps 102,26-27 #Is 2,10; 26,20 #7,1 #31,4 #10,6 #9,30-31 #6,12; 18,4 #21,21
Selectat acum:
Iob 14: VBRC2020
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași
Iob 14
14
Destinul omului #14,0 Capitolul este o elegie despre mizeria omului. Iob vede în nenorocirea personală condiția întregii omeniri și, de aici, scoate argumente în favoarea apărării sale: împotriva acestei creaturi atât de nefericite, nu pot fi înțelese rigorile lui Dumnezeu.
1Omul#14,1 Termenul ebraic folosit aici („ʾādām”) se referă la întreaga omenire. născut din femeie#14,1 Nașterea, în concepția ebraică, este semnul impurității și al fragilității (Iob 15,14; 25,4), din cauza ciclului femeii (Lev 15,19-21) și a nașterii (Lev 12,2-5).
are zile puține
și este sătul de frământare#14,1 Este chinul interior al unui om care își blestemă viața înaintea lui Dumnezeu..
2Ca o floare răsare și este tăiat,
fuge ca umbra fără să stea.
3Asupra unuia ca acesta
tu îți deschizi ochii?
Și pe mine mă aduci la judecată cu tine?
4Cine poate să dea ceva curat
din ce este impur?#14,4 Iob recunoaște impuritatea fundamentală a omului și o aduce aici ca scuză. Accentul cade pe impuritatea fizică și rituală, pe care omul o contractează încă de la concepere și de la naștere (cf. Lev 15,19 șu; Ps 51,7); însă acest tip de impuritate aduce cu sine și fragilitatea morală, înclinația spre păcat. Exegeza creștină a văzut în acest text cel puțin o aluzie la păcatul strămoșesc, transmis prin generare (cf. Rom 5,12).
Nimeni!
5Dacă zilele lui sunt stabilite,
numărul lunilor sale este la tine;
i-ai stabilit hotărâri
pe care nu le poate încălca,
6întoarce-ți privirea de la el,
ca el să aibă tihnă#14,6 Lit.: „ca el să termine, să facă pauză”.
și să se poată bucura
precum cel tocmit de ziua lui!#14,6 Omul trăiește ca un sclav oprimat de Domnul. Dumnezeu cel neobosit (Is 40,28) îl obosește pe om.
7Este și pentru copac speranță:
dacă este tăiat, înverzește#14,7 Lit.: „se reînnoiește”. din nou
și lăstarii lui nu încetează.
8Dacă îmbătrânește în pământ rădăcina lui, dacă moare în praf trunchiul său,
9răsare de la mirosul apei,
face ramuri ca o plantă.
10Cel viteaz moare și dispare;
când omul își dă duhul#14,10 Lit.: „expiră”., unde este?#14,10 Este contrastul strident între moartea omului și supraviețuirea copacului. Omul nu se mai află pe acest pământ și existența lui în Șeòl nu merită numele de viață.
11Se duc apele din lac#14,11 Lit.: „mare”.
și torentul seacă și se usucă.
12Și omul se culcă și nu se mai ridică,
până când vor fi cerurile#14,12 Aceste imagini escatologice, care îndepărtează până la infinit orice posibilitate de trezire, vor să sublinieze aici că omul dispare fără speranța reîntoarcerii. nu se trezește
și nu se scoală din somnul său.
Denunț și lamentație#14,13 Este o intuiție curioasă și originală a lui Iob. Ajuns la limită, începe să spere într-un refugiu în unica locuință la care se poate gândi în afara pământului, în Șeòl, pentru a revedea chipul binevoitor al lui Dumnezeu după revărsarea mâniei divine. Șeòlul este în afara mâniei lui Dumnezeu, întrucât aceasta activează în lumea vieții și a acțiunilor umane; totuși, nu este în afara stăpânirii lui Dumnezeu, care ar putea chiar să scoată din Șeòl. Dorința lui Iob, absurdă pentru timpul său, se va dovedi o intuiție profetică, bazată pe convingerea că mânia distructivă a lui Dumnezeu nu poate fi ultimul său cuvânt pentru lucrarea mâinilor sale: ce sens ar mai avea creația și istoria mântuirii? Este un antropomorfism îndrăzneț despre nostalgia de Dumnezeu (cf. Ier 31,20; Os 11,1-9). Pe de o parte Iob, care așteaptă schimbarea, și pe de altă parte Dumnezeu, care, după ce i-a trecut mânia, dorește să-l revadă pe Iob. După deplina iertare a tuturor vinovățiilor posibile, nu se va mai vorbi de păcat (Iob 14,14-17).
13Ce n-aș da de m-ai ascunde
în locuința morților
și de m-ai ține închis
până când va trece#14,13 Lit.: „se va întoarce”. mânia ta!
De-ai fixa o hotărâre pentru mine
și ți-ai aminti de mine!
14Dacă omul moare,
poate el să mai trăiască?
În toate zilele zbuciumului meu aș aștepta,
până când va veni schimbarea mea.
15Atunci m-ai chema, și eu ți-aș răspunde,
ți-ar fi dor de lucrarea mânilor tale.
16Acum tu îmi numeri pașii,
atunci tu nu mi-ai spiona păcatul;
17ai sigila în desagă răzvrătirea mea
și ai trece peste nelegiuirea mea.
18Of, cum muntele cade și se năruie
și stânca se mută din locul ei,
19cum pietrele macină apele
și șuvoaiele târăsc praful pământului,
așa faci tu să piară speranța omului.
20Tu îl strivești
și se duce pentru totdeauna;
îi schimbi fața și îl lași.
21Dacă fiii lui sunt cinstiți, el nu știe;
dacă sunt neînsemnați, nu bagă de seamă.
22Ci simte numai chinul trupului său,
jelește pentru suferința sufletului său#14,22 Sunt expresii emfatice care indică personalitatea celui mort. Mortul nu se interesează de nimic pe pământ, ci numai de propria soartă. Condiția morții, percepută de la situația pământească, răspunde imaginii care se poate avea pe baza unei dureri totale pe care o produce singurătatea. În Șeòl, dispare trupul și sufletul nu mai este principiul vital legat de sângele care animă trupul și, de aceea omul nu mai suferă în componentele sale fizice. Totuși, în Șeòl se păstrează o anumită conștiință de sine: se plânge și se suferă. Autorul vrea să spună că umbra mortului nu are gândire decât pentru sine și o afirmă reluând cele două elemente ale ființei umane.”. #25,4; Ps 51,7 #7,7; 10,20; Înț 2,1; Sir 40,1 #8,12; Is 40,6-8; 51,12; Ps 37,2; 90,5 #9,30-31; 15,14 #8,9; 1Cor 29,15; Qoh 6,12; Ps 144,4 #Ps 8,5; 144,3 #7,19; 9,18; 10,20; Ps 39,14 #19,10; 1Cor 29,15 #Is 6,13 #7,8; Qoh 3,21 #Is 19,5 #7,9; 10,21; 16,22 #Is 51,6; Ps 102,26-27 #Is 2,10; 26,20 #7,1 #31,4 #10,6 #9,30-31 #6,12; 18,4 #21,21
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași