Zaharia INTRODUCERE

Ținând cont de indicațiile cronologice ale cărții, Zaharía și-a desfășurat activitatea profetică pe durata a doi ani, adică din anul al doilea (Zah 1,1.7) până în anul al patrulea (Zah 7,1) al domniei lui Dàrius I, regele Pèrsiei (522-486 î.C.), mai precis din luna octombrie-noiembrie a anului 520 î.C., până în luna noiembrie a anului 518 î.C. Așadar, Zaharía a continuat misiunea lui Aggèu, care și-a rostit primul oracol cu două luni înainte de începutul activității lui Zaharía.

Numele, care se întâlnește atât în forma scurtă („zᵊkaryâ”), cât și în cea lungă („zᵊkaryahu”), și care înseamnă „Domnul și-a amintit”, este foarte răspândit atât în timpurile vechi, cât și în perioada de după exil. După Esd 5,1; 6,14 și Neh 12,16, profetul Zaharía este fiul lui Ído, căpetenia uneia dintre cele douăzeci de familii sacerdotale din timpul marelui preot Ioiachím, succesorul marelui preot Iòsue (așadar, în jurul anului 500 î.C.). După Zah 1,1.7, profetul Zaharía ar fi fiul unui oarecare Berachía și nepotul lui Ído.

Diferențele de stil, de conținut și de origini istorice între primele opt capitole și ultimele șase din Cartea lui Zaharía au dus la concluzia că ultima parte aparține unui alt autor. Din punct de vedere stilistic, Zah 9–14 este compus exclusiv din oracole lipsite de orice referință de timp și de persoană și în care profetul vorbește numai la persoana a III-a, în afară de alegoria păstorului celui bun și a celui rău (Zah 11,4-14.15-16). Mai evidente sunt diferențele de conținut. În Zah 1–8, atât viziunile, cât și oracolele îl prezintă pe profetul Zaharía în mijlocul exilaților repatriați, în prima perioadă de după exil (538-518 î.C.). În Zah 9–14, tema este diferită. Este prezentată mai degrabă epoca mesianică și așteptarea pentru cea escatologică. Viziunea este universalistă și constă în triumful credinței iahviste și invitația popoarelor păgâne de a participa la fericirea Domnului alături de poporul lui Iùda. În acest context, diferă și concepția socială a poporului mesianic. În Zah 1–8, există o comunitate dirijată de două puteri: cea politică (exercitată de un descendent al lui Davíd) și cea religioasă (exercitată de preoție); în Zah 9–14, Yhwheste reprezentat în mijlocul poporului său de păstor, mai degrabă impersonal (11,4-16), iar Mesia are numai un aspect spiritual, fără nicio legătură cu descendența lui Davíd.

În timp ce Zah 1–8 reflectă, chiar și cronologic, starea Palestínei și a comunității ebraice în deceniile agitate de după 538 î.C., Zah 9–14 prezintă o epocă fără determinări precise, o epocă ideală, dar care nu s-a realizat pe deplin.

Elementul central al mesajului lui Zah 1–8 este constituit de promisiunile mesianice și escatologice îndreptate spre încurajarea iudeilor să reclădească templul. De dragul templului, Dumnezeu se întoarce la Ierusalím (Zah 2,14; 8,3) și rămâne aici prezent pentru totdeauna (cf. Zah 2,9.14.16-17; 8,3). Cetatea care poartă nume noi (cf. Zah 8,3) este protejată de dușmani printr-un zid de foc care este, în același timp, gloria lui, adică Dumnezeu însuși (Zah 2,9). Datorită templului, toată Iudèea este sfințită și devine proprietatea specială a Domnului, fapt pentru care se numește „Țara Sfântă” (Zah 2,16). Iudeii din captivitate se întorc de pretutindeni (Zah 2,10-13; 8,7,23) aducând cu ei bogățiile care vor sluji la confecționarea coroanei care trebuie pusă pe capul marelui preot (Zah 6,9-15). Comunitatea lui Iùda va trăi în prosperitate și pace, bucurându-se de roadele abundente ale pământului (Zah 3,10; 8,12). Cele patru posturi anuale devin zile de sărbătoare și de veselie (Zah 8,1-12).

Pentru viitor, profetul prevede și convertirea păgânilor și integrarea lor în alianța mozaică (cf. Zah 2,15). Ei vor recunoaște că iudeii sunt martorii religiei adevărate și vor urca la Ierusalím ca să aducă cult Domnului (Zah 8,22-23).

Epoca mântuirii este caracterizată și de emanciparea preoției levitice de sub tutela puterii civile. Cele două puteri, cea civilă și cea religioasă, reprezentate de Zorobabèl și Iòsue, vor coexista în perfectă armonie (cf. Zah 4,1-14; 6,13). Zorobabèl primește titlurile mesianice de „vlăstar” și „uns”, întrucât se spera că va primi ungerea regală (Zah 3,8-10), reprezentând descendența Davídică din care trebuia să se ridice regele ideal viitor (Zah 6,12).

Zaharíainsistă asupra maiestății și puterii lui Dumnezeu care dirijează evenimentele restaurării și viitorul poporului și veghează asupra lucrărilor de edificare a templului (Zah 3,6.9). Domnul comunică cu profetul prin viziuni, care îi sunt interpretate de un înger. Pentru prima dată în Vechiul Testamentse vorbește despre un înger care se află în cer, numit „Satàna”, adică „Acuzatorul”, cu misiunea de a-i conduce pe oameni la rău (Zah 3,2).

Prezența îngerilor este subliniată în special în Zah 1–8. Ea este în strânsă legătură cu viziunile nocturne ale profetului. Între aceste ființe, se pare că îngerul care interpretează viziunile ocupă un loc special, întrucât dă ordine celorlalți îngeri și se roagă Domnului în favoarea Ierusalímului (Zah 1,12), îi impune tăcere Satanei, care se opune marelui preot, Iòsue ( Zah 3,4-5). Reprezentările și limbajul referitoare la aceste ființe cerești sunt variate și nu întotdeauna clare. Angelologia îi slujește profetului pentru a scoate în evidență transcendența lui Dumnezeu care nu vorbește direct cu aleșii săi, ci prin imagini și simboluri care trebuie interpretate de aceste ființe.

În realizarea epocii escatologice se pot deosebi trei faze consecutive. Prima cuprinde constituirea comunității mesianice, perfect introduse în cadrul istoric al imperiului lui Alexandru cel Mare. Dumnezeu vrea să unească toate popoarele în unica familie a națiunilor în care nu mai contează diferențele de rasă și de cultură, pentru că toate popoarele sunt protejate de Domnul (Zah 9,1-8). Mesia își face apariția ca „rege al păcii” în Siòn (Zah 9,9); păstorul cel bun asigură unitatea și prosperitatea (Zah 11,4-16). Dar regatul păstorului celui bun se sfărâmă și poporul ales cade din nou sub dominația neamurilor.

În faza a doua, turma rămasă se transformă în comunitatea cultuală în care are un rol important un intermediar misterios al Domnului, prezentat ca unul care a fost străpuns (cf. Zah 12,9-14). El este plâns de toate triburile lui Israèl care sunt purificate de orice pată a idolatriei (cf. Zah 13,1-2).

În etapa a treia, cea finală și definitivă, în care nu se mai vorbește despre Mesia, Ierusalímul devine centrul universal al împărăției lui Dumnezeu (Zah 12,1-9). Se realizează astfel o nouă creație prin care începe o eră extraordinară pentru omenire și pentru lumea întreagă (cf. Zah 14,1-11). Diferitele popoare vor recunoaște regalitatea Domnului ( Zah 14,20-21) și vor împărtăși soarta noului Ierusalím (cf. Zah 14,16).