Era un om, din Efraim –
De la Ramataim-Țofim –
Care, Elcana, se numea.
Tatăl pe care îl avea
Fusese, Ieroham, numit
Și de Elihu-i zămislit;
Elihu e acela care,
Pe Tohu, drept părinte-l are;
Tohu în lume a venit,
Prin Țuf, cari fost-a Efratit.
Două neveste-avea Elcana:
Pe cea dintâi o chema Ana,
Iar cea de-a doua se numea
Penina. Omul se suia,
Din Silo – din cetatea lui –
Să se închine Domnului.
Astfel, bărbatul se pornea,
O dată-n an, și se ducea –
Alături de al său popor –
Ca Domnului oștirilor,
Să Îi dea jertfe potrivite,
Care-s prin Lege rânduite.
Pe-atunci, doi preoți i-au slujit
Lui Dumnezeu. Ei s-au numit
Hofni și Fineas; cei doi, iată,
Pe Eli, îl aveau, drept tată.
În ziua-n care își ducea
Elcana jertfa, îi dădea
Peninei, câteva bucăți,
Apoi – ca și în alte dăți –
Copiilor ce îi avea –
Pe care îi născuse ea –
Le dăruia, la fiecare,
Bucăți din jertfă, după care
Dădea o parte îndoită,
Pentru soția sa iubită,
Cari Ana se chemase. Ea,
Copii să aibă, nu putea,
Căci Domnul, stearpă, o făcuse.
Penina, ăst fapt, îl știuse
Și de aceea, niciodat’,
S-o necăjească, n-a-ncetat.
În anii toți care-au trecut,
La fel, Penina a făcut.
De câte ori Ana mergea
La casa Domnului, venea
Penina-ndată să-i vorbească
Și astfel, să o necăjească.
Ana, atunci, amar plângea
Și să mănânce, nu voia.
Bărbatul ei a căutat
S-o mângâie și-a cuvântat:
„De ce plângi Ano? Ce te-apasă,
De nici nu vrei să stai la masă?
De ce ți-e inima-ntristată
Și tot mereu ești supărată?
Ano privește-acum, la mine,
Și spune-mi: oare, pentru tine,
Nu prețuiesc, mult mai mult, eu,
Decât zece feciori, mereu?”
Când toți sfârșit-au de mâncat,
Ana, la Templu, a plecat.
Eli, preotul Domnului,
Lângă ușiorii Templului,
Era, pe-un scaun așezat.
Ana, cu sufletu-ntristat,
Plângea și se ruga, mereu,
Sprijind cerând, lui Dumnezeu.
Ea a făcut o juruință,
Căci avusese o dorință:
„O, Doamne al oștirilor!
Dacă vei fi îndurător,
Dacă vei vrea a Te uita,
Cu milă, către roaba Ta
Și ai să-mi dai un fiu și mie,
Atunci Ți-l voi închina Ție.
Va fi-nchinat, lui Dumnezeu,
În toată viața lui, mereu.
Peste-al său cap, brici – niciodat’ –
Să treacă, nu va fi lăsat.”
Fiindcă-n rugăciune, ea,
De multă vreme se găsea,
Eli cu-atenție-a privit,
La gura ei și s-a gândit
Că-i beată. Nu îi auzea
Glasul, cu toate că vedea
Că-și mișcă buzele, mereu.
Ea Îi vorbea lui Dumnezeu,
Și-și înălța ruga fierbinte,
Din inimă, făr’ să cuvânte.
Eli îi zise: „Până când,
Să stai aici, mai ai de gând?
Tu nu vezi cât de beată ești?
Du-te acum, să te trezești!”
Ana răspunse: „Domnul meu,
Află că beată, nu sunt eu.
N-am băut vin, nici vreo licoare
Care să fie-amețitoare.
Eu sufăr, în inima mea,
Și tot necazul meu, aș vrea,
Să-l vărs în fața Domnului,
Și să cer ajutorul Lui.
Să nu mă iei drept o stricată,
Căci doar durerea adunată
În inimă – pe-al vieții drum –
M-a-mpins ca să vorbesc, acum.”
Eli i-a zis: „Du-te în pace,
Căci Dumnezeu știe ce face!
Și poate, El va asculta
Acuma, rugăciunea ta.
Fie să te asculte Cel
Cari Domn îi e, lui Israel!”
Ana a spus: „În fața ta,
Vreau, trecere, a căpăta!”
Apoi, femeia a plecat,
A stat la masă și-a mâncat,
Iar fața i se-nveselise,
Căci întristarea ei pierise.
Ana, în zori, s-a deșteptat,
Iar după ce s-a închinat
Cu fața până la pământ
‘Naintea Domnului Cel Sfânt,
S-a-ntors la Rama, unde ea –
Pe vremea ‘ceea – locuia.
Apoi, cu soața lui – cu Ana –
S-a dus și s-a culcat Elcana.
Domnul Și-a amintit de ea
Și de dorința ce-o avea.
Când timpul i s-a împlinit,
Ana pe lume-a zămislit,
Un fiu, așa cum își dorea.
De bucurie mare, ea
I-a pus copilului acel,
Drept nume-atuncea, Samuel.
Numele-acesta a-nsemnat
Că „Dumnezeu a ascultat”.
Ana spusese: „Fiul meu,
Cerut e, de la Dumnezeu.”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
