Judecătorii 11
11
Iefta, judecător în Israel
1Iefta era un Galaadit
Viteaz, cari fost-a zămislit
De-o curvă. Galaad îi fuse
Tatăl pe care îl avuse.
2Galaad era căsătorit,
Iar soața lui i-a dăruit
Doi fii la început, fii cari –
Atuncea când s-au făcut mari –
Pe Iefta nu l-au suferit
Și astfel, ei l-au izgonit,
Spunându-i: „Pleacă de la noi,
Căci parte, n-o să ai apoi,
La moștenire, niciodată,
În casă la al nostru tată,
Pentru că știi – de bună seamă –
Căci nu avem aceeași mamă!”
3Iefta, atuncea, a fugit
De frații lui și-a locuit
În țara Tob. Cu el erau
Doar oameni care se vădeau
A fi de căpătâi lipsiți.
Cu toți erau nedespărțiți;
La Iefta, ei se adunau
Și împreună se plimbau.
4După un timp, neamul pe care,
Amon pe astă lume-l are,
O mare luptă a pornit,
Cu tot neamul Israelit.
5Războiu-acela se-ntețea
Și tot mai crâncen devenea.
Bătrânii care i-a avut
Al Galaadului ținut,
În țara Tob, grabnic, s-au dus –
La Iefta – și așa i-au spus:
6„Vino alăturea de noi,
Căci vrem ca să ne fii apoi,
Drept căpitan și-n acest fel,
Să batem tot neamul acel
De Amoniți, cu toți ai lor!”
7Iefta le-a zis bătrânilor:
„Dar oare nu m-ați urât voi
Și nu m-ați izgonit apoi,
Din casele tatălui meu?
Acum, de ce credeți că eu
Am să vă dau ajutorare
Când vă aflați în strâmtorare?”
8Bătrânii Galaadului
Răspuns-au la-ntrebarea lui:
„Iată că vrem, cu noi să vii
Și căpetenie să fii,
Pentru toți oamenii ce sânt
Pe-al Galaadului pământ,
Să mergi în frunte, la război,
Și pe Amon să-l bați apoi!”
9Iefta le spuse: „Dacă eu –
Cu sprijinul lui Dumnezeu –
Pe Amoniți am să îi bat,
Drept căpeteni-așezat
Voi fi, peste poporul care
Ținutul Galaad îl are?”
10Bătrânii Galaadului
Răspunseră-ntrebării lui:
„Domnul ne judece pe noi,
De nu facem cum spui apoi!”
11Iefta, atunci, i-a însoțit
Și-n Galaad a revenit.
Poporul Galaadului
L-a așezat în fruntea lui,
Iar el, la Mițpa, a venit
Și-acolo, iarăși, a rostit –
Față de Domnul – tot ce-a spus,
Din țara Tob, când l-au adus.
Înfrângerea amoniților
12La cel cari fosta-nscăunat
Peste-Amoriți, ca împărat,
Iefta, solie, a trimis
Și-aste cuvinte i le-a zis:
„Oare ce rău, ți-am făcut noi,
Încât acum, vii cu război?”
13Cel care fost-a împărat
Peste-Amoriți, a cuvântat:
„Când, din Egipt, voi ați ieșit,
Prea bine știți că ne-ați răpit
Pământul ce se întindea,
De la Arnon și ajungea
Pân’ la Iaboc, mergând apoi,
Înspre Iordan. Dă-mi înapoi –
De bunăvoie – de îndat’,
Pământul ce mi l-ai luat!”
14Iefta, solie, a trimis –
Din nou – prin care, el a zis,
Către-mpăratul cel pe care,
Amon, în fruntea sa, îl are:
15„Iefta vorbește-n acest fel:
„Să afli dar, că Israel
Nu a luat țara pe care
Moabul sau Amon o are,
16Căci din Egipt când a ieșit,
Către pustie a pornit,
Spre marea Roșie mergând,
Până la Cades ajungând.
17Atunci, Israel a trimis
Soli la Edom, care au zis:
„Dă-mi voie a înainta,
Căci vreau să trec prin țara ta.”
Dar cel cari fost-a împărat
Peste Edom, nu l-a lăsat.
Și la-mpăratul cel pe care
Moabu-n fruntea sa îl are,
Soli repezit-a Israel,
Dar nu s-a învoit nici el.
Poporul a făcut popas,
Și-un timp, la Cades, a rămas.
18Apoi, când iarăși a pornit
Către pustiu, a ocolit
Hotarele Edomului
Precum și-ale Moabului,
Și a ajuns în partea care
Moabu-n răsărit o are.
Poporu-atuncea a trecut
Peste Arnon, cum s-a văzut,
Căci apele Arnonului,
Hotar îi sunt, Moabului.
19Soli a trimis pân’ la Sihon –
Cel ce șezuse la Hesbon –
Și care a împărățit
Peste poporul Amorit.
Solii pe care i-a trimis
Poporul Israel, i-au zis:
„Dă-mi voie a înainta,
Căci vreau să trec prin țara ta,
S-ajung la locul potrivit
Care îmi este hărăzit.”
20Sihon nu s-a-nvoit, de fel,
Căci n-a crezut în Israel.
Ba mai mult, oaste-a adunat
Și la Iahaț s-a așezat,
Gata să-nceapă un război
Cu Israelul mai apoi.
21Dar Dumnezeu ne-a ajutat
Și pe Sihon El l-a lăsat
În mâinile lui Israel,
Cari a ajuns stăpân astfel,
Pe-al Amoriților ținut –
Pe-acest pământ ce l-au avut
În țara-n care ne găsim,
În care, astăzi, locuim.
22Să afli dar, că în ăst fel,
Poporul nostru – Israel –
Să stăpânească a putut
În urmă-acel întreg ținut
Care de la Arnon pornea
Către Iaboc și ajungea
La apele Iordanului.
23Acum, când mâna Domnului,
Pe Amoriți i-a izgonit,
Iar Israelu-a moștenit
Această minunată țară,
Ai să vii tu – cel din afară –
Cu gând ca să o cucerești
Și peste ea să stăpânești?
24Dacă Chemoș, acel pe care
Drept domn poporul tău îl are,
Îți dă ceva ca moștenire,
Nu vei lua în stăpânire
Lucrul acel? La fel și noi,
Tot ce ne-a dat Domnul apoi,
Va trebui ca să păzim
Și tot mereu, să stăpânim!
25Decât Balac – acela care,
Drept tată, pe Țipor, îl are
Și în Moab a-mpărățit –
Oare mai bun te-ai dovedit?
Cu Israel, el s-a certat?
Sau lupte, oare, a purtat?
26Trei sute-s anii scurși de când,
Pe Israel îl afli stând
În al Hesbonului ținut –
În satele ce le-a avut –
La Aroer și-n jurul lui,
Pe malurile-Arnonului,
Și în cetăți, cât și prin sate
Ce lângă ele-au fost aflate.
De ce, în tot acest răstimp,
Nu l-ați cerut? N-ați avut timp?
27Iată, eu nu te-am supărat,
Dar rău, cu mine, te-ai purtat,
Căci ai pornit acest război.
Domnul să judece apoi!
Să fie El judecător,
Între-al lui Israel popor
Și între fiii cei pe care,
Poporul lui Amon îi are.”
28Însă cel ce era-mpărat,
Peste Amon, n-a ascultat
Cuvintele care le-a zis
Iefta, când vestea i-a trimis.
Fiica lui Iefta
29Cu Duhul Domnului, de-ndat’,
Fusese Iefta îmbrăcat.
Galaadu-ntreg l-a străbătut,
Iar din Manase, a trecut,
La Mițpe și s-a repezit
Să bată neamul Amonit.
30Până când lupta n-a-nceput,
O juruință I-a făcut
Iefta, lui Dumnezeu, și-a spus:
„Dacă în mână-mi vei fi pus –
Acum – pe-ai lui Amon copii,
31Atuncea, oricine – să știi –
Care în față-mi o să iasă
Când voi intra în a mea casă –
După ce-ntâi am biruit
Întreg poporul Amonit –
Are să fie închinat
Lui Dumnezeu și-I va fi dat,
De-ndată, ardere de tot,
Pentru că eu așa socot
Să îmi arăt recunoștința.
Aceasta îmi e juruința!
32Iefta, la luptă, a pornit
Și pe Amon l-a biruit,
Căci – prin voința Domnului –
A fost lăsat în mâna lui.
33Înfrângerea pricinuită
Fusese nemaipomenită:
Din Aroer, el a pornit
Și l-a bătut pân’ la Minit.
Multe cetăți – acel ținut –
Pe tot cuprinsul, a avut;
În număr, douăzeci erau
Și peste tot se înălțau.
Apoi, pe Iefta îl găsim,
Cu oastea-n Abel-Cheramim.
Astfel, poporul Amonit
A fost – de Israel – smerit.
34Iefta, după acest război,
S-a-ntors la Mițpa, înapoi,
Și a văzut, din depărtare,
Că-i iese,în întâmpinare,
Copila sa. Sărmana fată,
De bucurie încărcată,
Dansa în fața lui, de zor,
În sunetul timpanelor.
Iefta, copii, n-a mai avut,
Ci fata doar i s-a născut.
35Când a văzut-o, s-a-ntristat,
Haina și-a rupt și a strigat:
„Ah, fata mea! Greu mă lovești,
Și să mă tulburi reușești.
În față, tu mi-ai apărut,
Dar află că eu I-am făcut
O juruință, Domnului.
Nu pot, acum, în fața Lui,
Să îmi iau vorba înapoi.”
36Fata l-a ascultat și-apoi,
Ea îi răspunse, de îndată:
„Un jurământ făcut-ai, tată,
În fața Domnului! Acum,
Aș vrea ca să îmi faci precum,
Față de Domnul ai jurat,
Atunci când El te-a răzbunat
Pe-ai tăi vrăjmași, pe neamul care,
Amon, pe-acest pământ, îl are!”
37Te rog, puțin, mai zăbovește
Și două luni mă păsuiește!
Mă lasă liberă, căci vreau,
Prietenele să îmi iau,
Să merg în munți, să plâng cu ele,
Zilele fecioriei mele.”
38El îi răspunse fetei: „Du-te!”
Ea a plecat atuncea, iute,
Tovarășele și-a luat
Și două luni, în munți, au stat.
39Când timpul i s-a împlinit,
La al ei tată a venit,
Iar el a împlinit, îndat’ –
Totul – așa cum a jurat
Atunci, în fața Domnului.
Fecioară fost-a fiica lui,
40Iar de atunci, în Israel,
Păstrat e obiceiu-acel,
Că fetele se întâlnesc –
O dată-n an – și-o prăznuiesc
Pe fata care a avut-o
Iefta și-n urmă a pierdut-o.
Când astă sărbătoare vine,
Mereu, ea patru zile ține.
Selectat acum:
Judecătorii 11: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca